-Cum eşti, mami, eşti bine?
Aşa mă întreabă copilul meu de trei ani şi 10 luni aproape în fiecare seară înainte de somn. Îmi prinde fălcile în mânuțe, se pisiceşte pe lângă mine şi mă întreabă dacă sunt bine. Apoi îl întreb şi eu acelaşi lucru şi, atunci, chiar atunci, este momentul de maximă sinceritate dintre noi. Îmi spune clar şi precis tot ce îl frământă.
Iar eu adorm cu un rânjet magistral, fiindcă mi se pare extraordinar să te întrebe cineva, şi pe tine, cum eşti.
Iar copilul meu nu e singurul. Ba chiar azi m-a întrebat cumnata mea: „Mai poți?” O simplă şi scurtă întrebare. Imediat, un val călduț de bucurie s-a împrăştiat din piept în tot corpul, fiindcă cineva din afară, care încă nu ne-a vizitat, îşi făcea griji pentru mine. Pentru mine.
Fiindcă după ce naşti, după ce oftezi lung de fericire că ai ajuns acasă, după ce te descalți şi pui omulețul pe pat, lângă tine, după ce începi să primeşti întrebări şi vizite, copilul este principala îngrijorare a tuturor.
Şi e absolut normal.
„Doarme?”
„Mănâncă?”
„A luat în greutate?”
„Se trezeşte des noaptea?”
„Ce zice fratele mai mare? E gelos?”
„Cum vă împărțiți?”
Dar e atât de minunat când şi tu, mama copilului, mama copiilor, eşti în gândul celorlalți.
Când te întreabă şi pe tine cum eşti. Pe tine, cea care ai născut de curând şi care încă mai scrâşneşti din dinți de dureri când ridici puiul în brațe.
Pe tine, cea care adormi cu găinile şi te trezeşti atât de des pe timpul nopții, că nici nu te mai sinchiseşti să te uiți la ceas.
Pe tine, cea cu migrene, cea care trebuie să decidă dacă se duce să ia o felie de pâine în gură sau să mai doarmă încă 10 minute, că e linişte.
Mi se pare minunat să te întrebe soțul, mama, prietenii sau chiar şi copilul „dacă eşti bine”.
„Tu cum eşti?”
„Dormi?”
„Mănânci?”
„Te mai doare ceva?”
„Mai poți?”
„Cum reuşeşti să te împarți?”
„Te pot ajuta cu ceva?”
Şi poate nu au cum să te ajute, poate refuzi tu orice ajutor sau poate chiar eşti bine şi nu ai nevoie de nimeni şi nimic. Dar când nu eşti, este eliberator să ai cui să îi spui asta. Este terapie sufletească să ai o batistă care să îți şteargă nasul, să ai nişte urechi care să te asculte, să ai un om căruia să îi spui frământările, îngândurările fără pic de judecată, frică sau frână de mână.
E minunat să ai cui să i te plângi din când în când, în zilele acelea cu ploi trecătoare.
Şi, mai ales, e minunat să vezi, să ştii şi să simți că ai în jur oameni cărora le pasă ŞI de tine.
Aşa că, dragă mamă, te întreb eu: eşti bine?
PS: o jumătate de oră cred că m-am plâns cumnatei mele de ultimele nopți nedormite, ca la final să fiu muuult mai relaxată, să râd şi să îi spun că, indiferent cât de obosită aş fi, sunt tare fericită 🙂
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
