Dacă pereții casei noastre ar vorbi…

Nu ştiu ce am avut azi. O stare de nelinişte, de umezeală în ochi, de apăsare profundă. Uneori, mă uit la ce am, la minunile mele şi mi se pare că prea e frumos. Prea suntem bine, prea ne iubim, prea ne bucurăm să respirăm sub acelaşi acoperiş. Şi apoi mă rog să nu-mi dispară de sub ochi toată fericirea asta.

O merit? mă întreb.

Dar de ce nu aş merita-o? îmi răspund.

Şi apoi mă uit la puiul mic, care doarme răstignit, cu mânuțele în şpagat şi, cu urechile ciulite, îl ascult pe puiul mare, care râde dincolo. În casa asta noi ne trăim viețile împreună. Nu o stradă mai sus, nu o casă mai jos. Aici, în casa noastră din colț, cu geamuri prin care se văd copaci şi pereți care ascultă tot.

Iar dacă ar vorbi, ce ar spune? mă-ntreb.

Oho, ce n-ar spune!? îmi răspund.

Dacă pereții din dormitor ar vorbi, ar şuşoti despre cum seara ne găseşte îmbrățişați. Despre cum îmi adorm copilul mic şi apoi stau înmărmurită deasupra lui, îi fac cărare în păr cu degetele răsfirate şi îi sărut fălcuțele coapte de timp. Ar povesti despre cum mă mir, în fiecare noapte, de cât de frumos e.

Dacă pereții din living ar vorbi, ar râde cu tot lavabilul de pe ei de cum îşi pune soțul meu scutec pe cap şi strănută. Ar povesti de cum mergem de-a buşilea toți, de cum ne împiedicăm de prag, dar suflăm şi ne trece, de cum copilul mare construieşte şina de tren, iar copilul mic o strică. 

Dacă pereții din bucătărie ar vorbi, s-ar văita de toate roşiile şi piersicile aruncate pe ei şi ne-ar certa pentru liniile trasate strâmb, ce au vrut să fie curcubeu. 

Oh, dacă pereții din baie ar avea gură, m-ar pârî fără regret. Ar spune tuturor de câte ori m-am aşezat pe capacul de la veceu şi am stat. Am stat să îmi trag sufletul, să îmi liniştesc firea, să-mi calmez lacrimile pe care nu voiam să le vadă copiii.

Iar holul? Dacă ar vorbi, ar povesti oricui întreabă de bucuria copiilor ce ne sar în brațe când deschidem uşa. Sau de curiozitate de a căuta imediat în plasele din mâini.

Sigur, sigur, dacă pereții casei noastre ar vorbi, ar spune lumii întregi:

-Aici, la colțul străzii, nişte oameni au fost, cândva, cei mai fericiți.

Poza: unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
Tweet 0
Pin Share0

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *