Notă: continuăm seria scrisorilor pe care le-am scris, de-a lungul timpului, pe pagina pe Facebook a blogului, şi pe care vreau să le las şi aici, pe site, să nu se piardă. Primele două sunt aici şi aici.
***
Cine e acolo să îl lipească de pielea ei, să îi sufle peste păr când e transpirat, să îi verifice fruntea, scutecul şi etichetele hăinuțelor, ca nu cumva să îl zgârie?
Cine e acolo să îi încălzească mânuțele reci de la băltoaca din parc, să îl scuture de frunze când cade în fund de la tobogan, să îl ridice pe leagănele la care nu ajunge?
Cine e acolo când tuşeşte noaptea de se trezeşte plângând şi adoarme apoi cu el, în brațe, pe fotoliu?
Cine credeți că e acolo să se uite prin crăpătura uşii, să vadă dacă nu cumva iar şi-a scos piciorul peste pătură, la somnul de prânz?
Dar la geam? Cine credeți că şade cu fruntea lipită, privind cum copilul pleacă singur spre şcoală, prieteni sau bunici?
Cine e acolo gata să îl înțeleagă, să îi tamponeze lacrimile cu podul palmei, să îi sărute tălpile obosite de la atâta alergat?
Dar acolo, cine e? Acolo, în bucătărie, gata să se lupte cu oalele, furculițele şi să îi gătească zece feluri de mâncare, doar-doar o lua o înghițitură? Gata să se pună şi în cap, numai să i se zărească gropițele în obraz de la zâmbit?
Cine e acolo când nimeni nu pare să fie? Cine credeți că va avea mereu, dar mereu o sărutare şi două brațe deschise? Cine va fi întotdeauna acolo peste ani şi ani şi ani? Cine?
Dacă nu ştiți, vă spun eu: exact cine trebuie.
Mama.
Poza: arhivă personală
Cu prietenie,
Alexandra