Cum m-am dus să nasc cu Macedonski la subraț sau cele șase coincidențe stranii

0 Comentarii
Cum m-am dus să nasc cu Macedonski la subraț sau cele șase coincidențe stranii

Nașterea a fost tare dificilă, fiindcă Luc se încăpățânase să nu coboare la parter, blocându-se la mezanin. A fost nevoie de două moașe să îl scoată din “lift”. Însă nu despre naștere vreau să vă vorbesc (nu vreau nici să o rememorez!), ci de evenimentele anterioare și cele ce i-au urmat. La 10 dimineața, m-am prezentat la consultul ginecologic să urmărim evoluția sarcinii, că deja aveam aproape 40 de săptămâni și eram mai umflată decât Humpty Dumpty. Dacă îmi dădeai un bobârnac, mă rostogoleam ca bila de popice. Eram ușor frustrată, că nu mai avusesem parte de un somn profund din luna a șasea, dureri aveam gârlă, de le puteam împarți tuturor zeilor și dumnezeilor și tot îmi mai rămâneau și mie, iar bagajul era pregătit. “Nu a coborât încă. Dar dacă vrei să naști azi, se poate. Dacă nu, mai așteptăm două zile!”, a zis medicul. Ce să mai așteptăm, nenică? Mă visam deja pe plajă în Goa. Am rămas.

În sala de nașteri, erau vreo nouă-zece paturi pline (se pare că prinsesem eu o zi mai aglomerată) și am așteptat vreo oră până s-a eliberat unul. În salon nu aveam voie decât cu geanta și cu o sticlă cu apă, iar telefonul trebuia oprit pentru a nu bruia aparatele de monitorizare. Cum căștile pentru muzică erau deci imposibil de folosit, m-am împăcat cu alternativa de relaxare: o carte. În timp ce femeile se zvârcoleau de la contracții, mai trăgeau câte un chiot de nervi sau de chin, eu stăteam ca la picnic cu Alexandru Macedonski în mână și citeam poezii. Eram zen și de-a dreptul ridicolă. “Eh, se pare că nu e așa de greu”, gândeam, fără să știu că nici măcar nu începusem travaliul. Evident, zâmbetul avea să piară curând și să se ducă pe apa sâmbetei cu dinți cu tot. Abia după naștere l-am/i-am recuparat. Însă, din nou, altul este subiectul. De când am scos cartea din geantă, coincidențe stranii s-au ținut șir și vreau să le iterez și aici:

  1. Am deschis cartea lui Macedonski la poezia “Copiii”

Da, pe cuvânt! Se pare că rămăsesem la această poezie fără să îmi dau seama. M-am pus intrigată pe o parte și am citit-o de câteva ori. Îmi părea rău că nu aveam cui pârî universul pentru “cadou”. Nu era suficient că aveam burta până la gât, mai trebuia să îmi amintească și el de rostul meu de-acolo.

  1. Versul-refren al poeziei este “am cinci copii”. O mamă din salon urma să aibă tot atâția

Cine îl cunoaste pe Macedonski, știe că este poetul rondelurilor și folosește un vers-refren în fiecare poezie. Aici, laitmotivul este reprezentat de sintagma “am cinci copii”. Ei, și în timp ce îmi continuam lectura, am auzit cum o mămică îi povestea moașei sale că va avea în sfârșit o fetiță. Al cincilea copil. Nu îi mai rețin prenumele, dar să îi îi spunem C.

  1. C. avea patru băieți, printre care și un Luca-Ștefan. Ca mine

După vreo patru ore de la naștere, o asistentă m-a dus în același salon în care se odihnea și C. Ne-am recunoscut și ne-am împrietenit. Din cuvinte-n cuvinte, am descoperit o mamă caldă și o femeie puternică, solidă, cu iz de braziliancă. În scurt timp, am aflat că pe al patrulea băiat al ei îl cheamă Luca-Ștefan. Ca pe al meu.

  1. Am stat în patul în care a stat și nașa mea, Olimpia

Cea mai dragă dintre cele mai dragi prietene, Olimpia, care îmi este și nașă, era plecată din țară chiar în acea perioadă. Eram amândouă mohorâte că nu ne putem vedea. Dar iaca, a doua zi, m-am mutat în alt salon și chiar în patul în care stătuse și ea. Olimpia născuse în 2014 un băiețel pe nume Alexandru, alintat Sașa, tot acolo la Giulești.

  1. O mamă din salon avea și ea un “Sașa”. Ca Olimpia

Mă aflam în patul în care stătuse și Olimpia, citind -evident- din același Macedonski, când o mamă îi mărturisește alteia că îi pusese fiului său numele Sașa. Na, poftim! Mai aproape de atât -când sute de kilometri ne despărțeau- nu se putea.

  1. Eu am născut pe 17.01.2017, Olimpia pe 14.10.2014.

Cine crede în numerologie, ar spune clar că așa a fost predestinat. Dar să nu uite că de mine.

Curioasă treabă! Bag mâna în jar că au mai fost câteva mici indicii stranii, dar memoria mă mai lasă baltă. Inițial, am pus pus în spinarea coincidențelor toate de mai sus. Acum însă, îmi dansează în minte o expresie nemțească pe care o cunosc de când eram copil: zufälle sind niemals zufälle. Adicătelea, pe românește, coincidențele nu sunt niciodată coincidențe. Nu știu exact ce s-a petrecut sau ce s-a învârtit prin aer în vremea respectivă. Habar nu am a cui mână sau al cui nas a fost. Dar îmi place să cred că micile evenimente intrigante au fost o modalitate a universului de a-și cere iertare pentru disconfortul creat. Și de a mă ajuta să îi fac față mai ușor. Și disconfortului, și lui.

LE: m-am regăsit virtual cu mama de care vă povesteam şi o cheamă Ramona C.

 

Sursa photo: Ana Maria Oancea

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply