De când a dat cu nasul de viața asta gălăgioasă, unde timpul e și alb, nu doar negru, am avut grijă să nu îl las pe Luc să plângă. El nu a fost niciodată cel mai cuminte copil de pe mapamond, ca un bibelou de pus în vitrina bunicii, dar nici nu mi-a oferit nopți verzi, cu ore nedormite. M-ar pedepsi natura cu vârf și îndesat la al doilea copil dacă m-aș văita cu Luc. A fost întotdeauna undeva la mijloc. Dar ori de câte ori avea dureri, mi se rupeau țesuturile de milă și, ca să îl liniștesc, îl strângeam la piept de aproape mi-l băgam sub piele, poate-poate mi le dădea mie. Îmi părea așa de rău când plângea, că, uneori, plângeam și eu. Mi se părea (și încă mi se pare!), după cum am mai scris aici, că o să tot aibă timp de lacrimi în viața asta și, cât sunt eu cu el, aș vrea să i se înnoade cât mai puține sub bărbie.
De când a început să meargă de-a bușilea (de pe la opt luni), am fost foarte permisivă cu el în ceea ce-i privește explorările, iar el -din ce în ce mai curios și mai încrezător. L-am lăsat să patruleze peste tot, și la Voineasa, și la București, să muște din tot, să guște din toate (non-toxice, bineînțeles!), inclusiv pantofi, curele, frunze, pietre sau scule. Dar de o lună, adică de pe când avea 10 luni, a început, ușor-ușor, să se schimbe. A început să își dorească lucruri mai puțin permisibile și, dacă nu le obținea, plângea de frustrare. Or, să îl las să mănânce pământul de la flori sau peria de veceu folosită -deși are și el una nouă- nu este o soluție. Nu plânge des, dar când o face -fie scurt, fie cu lacrimi- mă sperie puțin. Îmi e teamă să nu ajungă un plângăcios. Îmi e teamă că o va face în public, iar eu nu voi ști cum să reacționez. Nu mai este un plâns de dureri care să mă impresioneze până la la lacrimi, nu mai este atât de serios pentru mine, dar se pare că pentru el e. Dacă înainte el plângea și eu țineam minte, acum văd că el le face pe amândouă. Și e din ce în ce mai ciudos.
Ei, iar chestiunea cu publicul e grozav de apăsătoare. E o presiune ce se zbate ca un neon ce stă să se aprindă. Deocamdată nu e cazul, dar când vom ajunge pe la doi ani, unde înțeleg că pârțagurile sunt în floare, nu pot să nu mă întreb ce vor spune oamenii când îl vor vedea pe copil țipând de nervi. Oare ce părere își vor face despre el? Dar despre mine? Evident, o părere superficială, deloc onorantă, își vor da ochii peste cap și ne vor admonesta verbal sau în gând. Știu asta fiindcă și eu am făcut-o la rându-mi, când am fost martora unui tantrum de copil într-un magazin cu jucării: un băiețel de trei ani s-a pus pe jelit cu foc și scântei că mama lui nu voia să îi cumpere nu-știu-ce mașină. Se zbătea ca un pește pe care tocmai l-ai scos din apă. A fost imposibil să nu mă uit la puști, care urla mai tare decât orice portavoce, când maică-sa l-a luat de o aripă și l-a scos târâș din magazin. În acel moment, recunosc, mi-am spus ușurată: “Doamne, ce bine că al meu nu face așa!”. Acum însă, aș avea o mai mare compasiune față de situația în sine, fiindcă poate îmi va veni și mie rândul. Și aș pune acatiste zilnice de îngrijorare și rugăminți, dacă aș ști că nu.
În sfârșit, ca să gestionez plânsul lui Luc și să încerc să evit pe viitor, pe cât de mult posibil, scenarii ca cel de mai sus, apelez la tot felul de trucuri. Unele par să funcționeze, altele mai puțin. În primul rând, am ascuns în casă toate obiectele periculoase pe care le-ar putea cere fiindcă i se par lui interesante și bune de ronțăit. În al doilea rând, dacă îi spun “nu”, apăi “nu” vreau să rămână. Nu aș vrea să creadă că prin plâns poate obține, în final, orice. În al treilea rând, îi distrag atenția cu un alt obiect care îi place. Până de curând, îi distrăgeam atenția și în timpul crizei de plâns, însă, înțeleg de la specialiști că greșeam. Dacă tot vreau să îi dirijez atenția spre altceva, măcar să o fac înainte. Să nu apuce să se frustreze. Se pare că dacă plânge și eu încerc să îl liniștesc cu alt obiect, va avea emoții neconsumate care se vor acumula și vor izbucni. Așa că, îl iau în brațe, îi explic duios și cu dragoste de ce nu este bine și, când se liniștește, îi ofer altceva. Evident, teoria este simplă, însă nu îmi iese întotdeauna. Când are frustrări mici, da, reușesc. Când este foarte supărat, nu îl mai împac nicicum. Plânge câteva secunde de mama jarului și, apoi, râde din senin. Efectiv râde din senin, ca un Păcălici. Sper totuși că este doar o etapă și va înceta la un moment dat. Sau, cel puțin, sper să nu se intensifice.
Mulțumiri fotografului: Simona Andreea Bădoiu
0
0
0
0
