Prima întrebare pe care am primit-o de la familie, cunoscuți și cititori – și pe bună dreptate – a fost cum s-a descurcat Luc, copilul meu frumos de un an și patru luni, pe avion. Bucureşti – Tokyo, 16 ore, cu o escală scurtă în Doha. A plâns? A rezistat? Cum i-am distras atenția? În condițiile în care, după cum vă spuneam, este și la un puseu de creștere, unde vrea doar la mine în brațe, să se alinte sugând. Și – cu cea mai mare onestitate vă spun – m-a surprins și pe mine cât de cuminte a fost.
Mai agitați au fost părinții mei, care nu au mai zburat niciodată (Luc a mai fost în Grecia!) și se înghionteau și se bucurau ca doi popândăi ori de câte ori însoțitorii de zbor îi răsfățau. Mai copii decât copilul meu. “La întoarcere, cine stă la geam?”, ne-a întrebat tata de vreo zece ori, râzând și ridicându-și sprâncenele precum câinele Muttley, din Wacky Races, dacă îl știți.
Și, revenind la Luc, cred că a plâns vreo jumătate de oră adunat, dintre care zece minute mai rău. Restul- mâțâieli. Am să vă spun exact ce am făcut, că poate o să vă inspire dacă o să aveți și voi zboruri lungi:
Zbor de noapte – a fost cea mai bună alegere să zburăm noaptea. În cele 16 ore de zbor, în care a intrat și o escală scurtă de o oră, copilul mi-a dormit cam jumătate din drum. Astfel că, pe primul zbor de cinci ore – Luc a dormit trei, iar pe cel de zece ore – un pic mai mult de cinci. Singura problemă a fost la primul zbor, când am urcat în avion. S-a trezit de cum ne-am așezat pe scaun și nu a mai putut să adoarmă la loc decât după două ore. Iar din cauza faptului că era totul nou, gălăgie, lumină – fiindcă se servea masa – dar era în același timp și foarte somnoros, a avut o repriză de zece minute de plâns continuu. L-am pus în Manduca, am început să îl dansez și să îi cânt la ureche până a adormit.
Bagajul de mână foarte bine pregătit – despre bagaj am scris aici, în cel mai mic detaliu. Vedeți acolo cum şi ce am pregătit. Am avut la îndemână pentru Luc mâncare, medicamente, chitul de igienă, jucării și haine. Singurul lucru de care nu ne-am folosit a fost tableta (pe care nu s-a jucat niciodată, oricum), pe care Andrei a uitat-o la security control în Doha, unde am avut escală. Şi deşi scaunele aveau ecrane, Luc era prea fascinat de ce se întâmplă în jur şi nu s-a uitat la nimic. Ca un mic sfat, este foarte important ca ambii părinți să ştie unde sunt lucrurile, ca să nu bâjbâiți o mie de ore.
Am fost relaxată – țin să vă spun că nu am avut deloc emoții. Nu pentru că aveam familia cu mine, fiindcă Luc abia stătea cu Andrei, ci cred că s-au consumat toate când am încercat să plecăm prima oară şi nu am reuşit. Am fost foarte relaxată tot drumul şi poate şi asta a ajutat.
Împrietenit cu însoțitorii de zbor – așa cum mi-a spus o mămică însoțitor de zbor, despre care am scris aici, am apelat la empatia echipajului de zbor. Astfel, am putut să ne bucurăm de spațiu în plus, fiindcă cei de lângă noi au fost mutați în alte părți. Luc avea mai mult spațiu pentru învârtit.
Ne-am jucat în spațiile permise – ne-am plimbat destul de mult pe coridor şi, lângă toaletă, unde era un spațiu gol, am instalat un trenuleț din piese de lemn. L-a ținut ocupat multă vreme. Am stat chiar şi în cabina însoțitorilor de zbor, fiindcă fetele erau topite când le zâmbea domnul meu.
Am stat pe locuri normale, nu la extra legroom seats – am preferat asta din două motive: 1. să nu îmi pice din brațe dacă adormeam şi eu şi 2. aveam jucăriile la picioare, la îndemână. Fiecare secundă contează când e nerăbdător. La extra legroom nu ai voie să îți ții rucsacul pe jos, ci trebuie cocoțat. În plus, nu puteau să îi mai pună baby bassinet, fiindcă Luc are peste zece kilograme. Iar braţul dintre scaune se ridică, aşa că dormea cu capul la mine şi cu picioarele la Andrei.
Update: la întoarcere, pe zborul de noapte, am stat tot în locuri normale şi am dormit amândoi nouă ore. Iar la cel de zi, am stat la extra legroom. Fiind pe zi, a fost chiar foarte util şi neaşteptat de fain. Vedeţi ce înseamnă să îţi dai cu părerea fără să experimentezi? Dezavantajul a fost că braţul dintre scaunele noastre nu se putea da la o parte, dar a stat confortabil şi a fost în regulă şi doar la unul dintre noi (la mine mai mult). Şi ne-au lăsat cu un rucsăcel cu jucării la picioare. Recomand pe timpul zilei 🙂
***
Aici, suntem bine. Păcat că ne pregătim de plecare. Japonia este fără doar și poate cea mai frumoasă țară pe care am vizitat-o. La cât de mulți locuitori are Tokyo (se pare că 25% din populația Japoniei aici se află), totul este incredibil de curat, aranjat în cel mai mic detaliu și plin, plin de verdeață. Ca un avantaj, oamenii sunt exagerat de politicoși, amabili şi zâmbitori, dar – din păcate – nu prea știu engleză. În plus, totul mi se pare cam scump, iar locuințele sunt foarte, foarte mititele şi îngrămădite. Este incredibil şi de admirat totuşi cum, la cât de înstăriți sunt, trăiesc minimalist.
Luc abia ce s-a obişnuit cu ora de aici, tata se gândește cum să își ia capac pentru veceu de se încălzeşte şi te spală (îi place aşa de mult, încât nu m-aş mira să adoarmă în toaletă într-o zi), iar mama caută disperată nişte semințe de flori roz că, vorba ei, de ce să nu aibă și Voineasa aer japonez? Mai avem două nopți şi venim acasă. Sper ca zborul de întoarcere să fie la fel de blând.
Sursa foto: Unsplash
Cu prietenie,
Alexandra