Cu tot respectul, dar nu ai cum să înțelegi până când nu devii părinte

Mi-a spus o prietenă, zilele trecute, că abia aşteaptă să se întoarcă la serviciu, fiindcă a obosit să stea zi de zi cu fetița ei de zece luni, de dimineața până seara, când vine soțul ei. Se simte epuizată:

„Ştii? Când îmi povesteai tu mai demult că ți-e greu cu Luc, nu prea pricepeam de ce. Mai ales că o aveai şi pe mama ta, care te mai ajuta. Acum te înțeleg perfect. Şi eu mai am, din când în când, ajutor, dar nu mai pot. Iar cu doi…tot respectul pentru cei cu doi copii”, mi-a zis.

Şi aşa este, nu avem cum să înțelegem până când nu ne încălțăm cu şoşonii celuilalt. Sigur, putem să ne închipuim în ei. Putem să emitem păreri. Putem să empatizăm. Putem să ne imaginăm, dar până când nu ne vom încălța cu şoşonii de părinte şi până când nu le vom lega şireturile, nu vom înțelege cu adevărat.

Nici eu nu am înțeles.

Şi eu mi-am propus ca, atunci când voi fi părinte, să nu dorm cu copilul mai mult de un an. Sau să mă întorc la serviciu după două luni. Sau să alăptez în public. 

„Doamne, cum să alăptezi în public? Nu, eu nu sunt făcută să fiu casnică, nu ştiu cum alte mame pot, eu vreau să mă întorc la serviciu după două luni”, îmi spuneam.

Iată, au trecut cinci ani, tot cu un copil dorm (cu cel mic, de un an, iar soțul, cu cel mare, de aproape cinci, am scris aici), iar la serviciu nu m-am mai întors. Ba chiar, ca să pot să îi văd cum cresc, am transformat blogul în job. Iar de alăptat, oricât de pudică eram înainte, am alăptat peste tot, pe bordură, pe bancă, în avion, în autobuz, nu mi-am lăsat copiii să plângă de foame. 

Dar până nu am devenit mamă, nu am înțeles.

Şi la fel şi ceilalți. 

„Copilul meu nu o să urle niciodată în halul ăla”.

„Eu nu o să îi dau să sugă mai mult de 1 an, darămite doi, ca tine”.

„Al meu o să doarmă în pătuț, este exclus să doarmă cu noi în pat”.

„Cum să ieşi nemachiată din casă? Nu, eu niciodată nu o să mă las pe planul doi”.

„N-o să-mi învăț copilul în brațe, eu vreau să fie independent de mic”.

„Eu nu o să-i permit să-mi vorbească aşa”.

Pe toate le-am auzit de la nepărinți, oameni care îşi doreau copii, dar încă nu ajunseseră în punctul critic. La început, fiecare judecată înțepa, durea, mi se părea că eşuez, dar, cu timpul, am devenit imună. Ba chiar, râd, fac glume sau exclam „aham”, adică „o să vorbim după”.

Pentru că, sincer, cu tot respectul,

Până când nu vei ține jumătatea de pepene în brațe, după ce s-a născut,

Până când nu vei legăna sau nu vei patrula nopțile, că nu are somn sau că îl doare un dinte,

Până când nu vei intra în magazin, să cumperi o banană şi tu vei vrea să stai la coadă, la casă, iar copilul, nu,

Până când nu vei trece prin urgențe, enterocolite, muci, crize, 

Până când nu te vei mai vedea cu prieteni vechi sau nu vei mai dormi legat trei ore,

Până când nu vei trece prin ce am trecut sau trec eu, 

Nu o să poți să înțelegi.

Dar sper din suflet ca într-o bună zi să poți face asta. Să fii în şoşonii mei. Să fii de partea mea. Că e frumos tare aici.

Poza: azi, noi trei, la schi, la Ski Resort Transalpina (aproape de Voineasa, casa noastră)

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.