Copilăria, un accesoriu scump

Într-o seară, când copilul meu avea vreo șapte luni, cugetam în bucătărie asupra unor treburi serioase – dacă să îi fac baie sau doar să îl spăl la fund – când îl văd pe tata că intră chitit să bea apă. Și cum mă aflam eu într-o inexplicabilă dilemă, îl întreb, din senin, dacă a avut o copilărie frumoasă. Așa, ca fapt divers.
-Adică? m-a întrebat încurcat.
-Dacă ai fost fericit, măi, tată, mic, repet răspicat și ușor intrigată. Dacă ai și tu prieteni din copilărie cu care îți e drag să te vezi și să povestești.
-Pai…cu cine? Cu vacile?

Nu știu cum să vă spun, dar seninateatea mi s-a schimonosit pe loc, iar inima îmi ajunsese în urechi. O simțeam cum bate în timpan, împiedicându-mă să mai vorbesc. Tatăl meu, om altruist, luminos de grizonant, care la 50 de ani se uită la desene animate și se prăpădește de râs, nu știa ce e aia copilărie. Cel puțin, nu la fel ca mine. Se pare că a fost văcar, iar eu habar n-aveam. De la opt ani, din clasa a doua până într-a șasea, el ducea la păscut vreo 15 vaci din sat trei luni pe an. De dimineața până seara. Iar banii îi luau bunicii, evident.

O să ziceți că au fost altfel de vremuri și că de atunci lumea a evoluat. Este adevărat, dar credeți că noțiunea de copil e diferită? Nu. Copilul tot copil rămâne. Chiar dacă nu a recunoscut, sunt convinsă că se uita cu jind la copiii ce se alergau sau se bălăceau pe Lotru. Sunt convinsă că ar fi vrut să numere dublele făcute cu mingea și nu vacile – dacă se pierdeau, și-ar fi luat o porție dublă de bătaie. Sigur a plâns de multe ori de frică și nu a spus nimănui. Sigur că da, era doar un copil.

Mi-l și imaginam singur pe tata, pișpirel (el fiind printre cei mai scunzi din clasă!) și uscățiv, cu un toiag în mână, dând după animale. Mi l-am imaginat pe Luc, pe copilul meu, făcând asta. Atât mi-a trebuit! Am început să plâng necontrolat, rușinos, și i-am spus că îmi pare rău. Chiar îmi părea. Eu am avut o copilărie minunată, iar el s-a asigurat de asta. M-a ferit de greutăți și mi-a întins pe tavă fericire. Fără doar și poate, eu trebuie să o fac la rându-mi!

Trebuie să tai și ciuma în patru și Luc al meu să se întoarcă în timp cu drag. Să își amintească locuri, copii, jocuri, trăsnai și, când o face, să i se umple inima de nostalgie sau să leșine de râs. Să își dorească să retrăiască momente și nu să și le inhibe. Dacă tot nu poate să țină minte tot, barem ce ține, să fie frumos. Din păcate, copilăria și prietenii din ea sunt un accesoriu scump pe care timpul ni-l fură. De tot. Dar eu, ca părinte, pot sa-mi ajut copilul să îl poarte cu mândrie oriunde, oricând, în pofida lui.

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.