Copilăria mea și fânul  

În general, cred că știți că viața la țară are farmecul ei, dar credeți-mă când vă spun că în Voineasa, acum 20 de ani, copilăria mea a fost de-a dreptul rememorabilă. Vrednică, fandosită și dichisită chiar, cu muzică populară, cort din pături, păduri de brazi pentru cazemate, baraje din pietre pe râuri, păpuși din haine, palete din scânduri și prăjituri din noroi. Nu aveam noi mall-uri sau parcuri de distracții, dar aveam hambare, poduri și curtea școlii. Stăteam toată ziulica pe afară, băteam mingea de îmi strâmbam picioarele, alergam mai ceva decât Speedy Gonzales și, după mine, puteam să și mor de foame că în casă nu voiam să intru. Ce să mai, mă distram teribil!
 
Singura mea problemă apărea când îmi întrerupeam joaca și mă puneau ai mei la treabă. La “muncă”, adică. Atunci când mă trimiteau la strâns de fân. O activitate cu istorie bogată în familia noastră. Atât de veche, încât, ca să vă imaginați, mama era să fie născută după căpiță (noi îi spunem prepeleag), pentru că biata mamaie dădea cu grebla însărcinată în 9 luni. Iar mama mea, în ziua în care m-a născut, se pregătea să meargă – unde credeți? – la fân.  
 
Mie nu îmi plăcea deloc ideea de a sta în soare și a aduna niște paie care păreau să nu se mai termine, de ce să vă mint. Care trebuiau risipite, întoarse, uscate şi abia apoi strânse. Ba mai mult, dacă m-ar fi văzut vreun prieten de-ai mei de la oraș, mi-ar fi fost o rușine de intram cu totul în pământ. Așa că încercam să mă sustrag și să mă fofilez cu toate rugămințile posibile. Degeaba:
 
-Ali, du-te și ajut-o pe mă-ta mare la fân câteva ore și gata!, îmi zicea mama – parcă o și văd – cu mâinile în șold. V-a crescut și v-a șters la fund, nu?  
 
Nu prea înțelegeam această ultimă parte (acum însă da!), dar pe măsură ce rostea cuvintele, le simțeam ca o bardă în moalele capului. Știam că are dreptate. Și vrând-nevrând ajungeam în una din grădinile bunicilor, fie lângă casă, fie undeva în munți, fie singură, fie cu frate-meu sau alți verișori.  
 
Acum când mă gândesc, mă pufnește și râsul, fiindcă nu era mare grozăvie față de îndeletnicirile părinților mei, spre exemplu, care au avut o copilărie mult mai muncită: pe lângă sapă, coasă și hârlete, ei mai mergeau și la păscut cu animalele. Unul cu mieii, altul cu vacile. Iar eu, mă eschivam și mă feream de o simplă greblă. Și ce greblă, că, dacă mă străduiesc să îmi amintesc, dădeam de două ori și tot la joacă fugeam.  
 
Făceam tumbe în prepelegi sau căpițe, ne puneam bostani pe post de pălărie, prindeam lăcuste, ne cățăram în copaci după mere și zarzăre, ne rostogoleam pe coastă până ni se învârteau și ochii, ne pitulam unii de alții și ne opream abia când făceam câte o trăsnaie, de frică să nu vadă bunicii. Apoi eram cei mai ascultători copii, dădeam iar din mâini cu furca și grebla și mamaie ne felicita pentru vrednicie.
 
Dar știți ce am înțeles eu abia acum? Că părinții și bunicii nu ne puneau la câte o treabă dintr-asta cu scopul de a ne oropsi, de a ne exploata sau de dragul de a ne lua de la joacă. Nu, nu.  Ci pentru a ne responsabiliza. A ne arăta că în viață trebuie să mai și muncești pentru a merita odihna. Pentru a ne bucura cu adevărat de ea. Fiindcă doar atunci când ne lovim de greutăți, praguri, vicisitudini parcă ne luminăm şi ne dăm seama de binele şi “uşorul” din jurul nostru.

Dar şi pentru a ne arăta că multe dintre lucrurile pe care le luăm de-a gata au în spate eforturi infinite, mâini ridate, nopți nedormite, dureri de spate și poate chiar epuizări fizice. Că trebuie să respectăm și să apreciem mai mult munca celorlalți. Numai când mă gândesc cât efort a stat în spatele laptelui meu din frigider, ce nu ne-a lipsit, îmi vine să le pup tălpile bunicilor mei. “Comandă și fă că mai bine îți stă!” era vorba preferată a bunicii mele și o înțeleg din ce în ce mai bine. Iar peste câțiva ani, într-o vară, fiți siguri că, măcar o dată, o să îi fac cadou lui Luc o greblă.

PS: în poză este casa construită de tataie al meu, în munții din jurul Voinesei şi unde mergeam adesea „la strâns de fân”.

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

4 răspunsuri

  1. Mi-a mers la inima articolul tău. Parcă mă vedeam pe mine. M-am bucurat să te până și regionalismele specifice. Tot asa am copilărit și eu, doar că la Câmpulung.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.