Copiii nu doar că ne luminează nouă viața, dar ajută bunicii să trăiască mai mult

Am scris mai demult despre beneficiile bunicilor în viața copiilor, dar se pare că și reversul – nepoții în viața bunicilor – este extrem de important. Zilele trecute, am dat peste un studiu publicat în revista Evolution and Human Behavior, care menționează că bunicii care au grijă de nepoți pot trăi mai mult decât cei care nu.

Cercetătorii din Elveția și Germania au analizat 500 de persoane cu vârste cuprinse între 70 și 103 de ani, pentru a înțelege diferențele dintre cei care au avut grijă ocazional de copii, cei care nu au avut niciodată și cei care nu au fost bunici, dar care au îngrijit alte persoane apropiate.

Concluzia a fost că îngrijirea altora, mai ales a nepoților, le dă oamenilor în vârstă un motiv să trăiască cu (sic!) până la cinci ani mai mult. Însă, cercetătorii subliniază că îngrijirea trebuie să fie moderată, întrucât în cazul implicării excesive pot apărea efecte negative. Cu alte cuvinte, bunicii care aveau grijă tot timpul de copii, spre exemplu, au raportat un nivelul de stres destul de ridicat, ce le putea afecta sănătatea fizică și mentală.

PĂRINȚII MEI, SCHIMBAȚI ÎN BINE ÎN PREAJMA LUI LUC

Studiul are sens și chiar cred că o minte activă, un motiv care te dă jos din pat dimineața și o mai mare stare de optimism te ajută să îți păstrezi trupul sănătos. În plus, am observat toate cele de mai sus pe propria-mi piele.

Implicarea excesivă a părinților mei în creșterea lui Luc a fost de scurtă durată (când am făcut școala de șoferi, spre exemplu, chiar anul trecut) și mama chiar începuse să își resimtă problemele ei cu coloana. Dar, în rest, implicarea a fost moderată, iar copilul meu le-a ridicat psihicul, moralul, sufletul incredibil de mult.

În preajma copilului meu, mama și tata sunt alți doi copii. Râd, se distrează, joacă pitulușu, se stropesc cu apă sau făină. Pe tata mi-l amintesc totuși jovial, desenându-mi vrăjitoare, cai sau orătănii și cărându-ne când pe mine, când pe fratele meu în cârcă. Ne făcea praștii din uluci, telefoane din cărămizi sau palete de badminton din șițe de brad, uitându-se cu noi la desene sau mestecând cot la cot ciocolată.

Dar pe mama nu mi-o amintesc jucându-se cu noi, oricât îmi spune ea că sărea șotronul și îmi făcea păpuși din linguri de lemn. Pe mama mi-o amintesc mereu în bucătărie sau la mamaie și tataie, muncind la gospodărie. S-a supărat de câteva ori când am adus în discuție astfel de reverii, dar până la urmă a recunoscut și ea: nu avea atât de mult timp ca acum. “Mereu era ceva de făcut, ba o sapă, ba un fân, ba o mâncare. Cine să le facă dacă nu eu?”, mă întreba necăjită.

Sigur, eu nu am nicio problemă cu asta, dar simt că ea are. Simt că regretă timpul pierdut cu noi și încearcă din răsputeri să îl câștige cu Luc.

Pentru că altfel nu îmi explic cum acum este atât de schimbată. Când eram noi mici, trebuia să fie ordine și disciplină, curățenie-lacrimă, că altfel nu putea să doarmă (așa sunt și eu acum!). Or, în momentul de față, tot apartamentul e plin de jucăriile copilului meu – nepotului ei adicătelea – și nu mai poate de bucurie.

Când eram noi mici, nu aveam voie să batem mingea în casă, ca nu care cumva să îi spargem bibelourile. Da, aveam două camere și mii de bibelouri. Nu știu de ce, dar mama le colecționa. Avea cu animale, cu flori, cu te-miri-ce orătănii, puse în vitrină, pe mese, pe mobilă, pe jos (vaze mai mult), peste tot. Și era de înțeles că nu aveai cum să le eviți dacă dădeai vreun șut. Și culmea, la câte erau, știa sigur când dispărea sau ciopârțeam vreunul. Le știa pe toate. Ei, dar acum, când mergem la ei, se joacă – dacă vă vine să credeți – ei înșiși cu nepotul lor cu mingi de toate dimensiunile. În același apartament cu bibelouri. “Eh, niște cioabe! N-are nimic dacă le sparge,” îmi zice mama râzând.

Luc le-a adus părinților mei încă o rază de lună, încă o stea pe cer și o bucurie asemănătoare fericirii de acum 28 de ani, când au devenit ei părinți. Îl iubesc și plâng după el zilnic. Cel puțin, eu nu l-am mai văzut pe tata să bârloie atât de des de dor sau de griji de la nunta mea. Și iată că și studiile confirmă asta.

Dacă nouă Luc ne înseninează zilele și ne dă un motiv să existăm pur și simplu, pe ei îi ajută să mai trăiască un pic mai mult.

Poza: arhivă personală (părinții mei și Luc în Tokyo)

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
Tweet 0
Pin Share0

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *