Nu am crezut niciodată că o să vină ziua în care o să mă bucur să merg la nunţi. Sau, mai grav, că o să ajung să mă bat pe invitaţii cu ai mei, punându-se problema cine merge şi cine stă acasă cu copilul. Niciodată, pe cuvânt. Până să o avem pe a noastră, nici eu, nici Andrei nu am fost mari colindători de zaiafeturi de căsătorie. Dar părinţii mei – da. Întotdeauna şi mereu. “Obligaţiile”, îmi spuneau adesea. Şi au fost la atâtea nunţi încât doar ei puteau să ne aducă vreo 600 de invitaţi la încununarea noastră (nu, nu s-a întâmplat asta!), ca să vă daţi seama, cheltuind o grămadă de bani de-a lungul timpului. Nici nu mai ştiu de câte ori le-am zis să mai plece şi ei în concediu, dar răspunsul lor mă lăsa mereu fără cuvinte: “nu, nu, avem multe nunţi anul ăsta!” Şi, uneori, îi şi compătimeam. Dar mi-am dat seama că nu trebuie şi că sunt tare toantă.
De ce? Să vă dau un exemplu. Într-un weekend, când au primit o invitaţie de nuntă, mama era de serviciu. Ieşea din tură sâmbătă seara, când ar fi fost petrecerea, şi intra a doua zi, duminică, dis-de dimineaţă. Problema care era? Nunta era la vreo două-trei ore de mers cu maşina. Or, să mergi trei ore pe drum, să stai două la petrecere şi apoi să te întorci pe unde ai venit, numai la timp cât să te schimbi şi să începi serviciul, mi se părea un chin. Şi o tot rugam să anunţe că nu poate să ajungă, că sigur vor înţelege şi că o să îi fie greu. Dar răspunsul ei mi-a trântit maxilarul pe podea:
–De ce să nu merg? Nu m-aş distra şi eu cu tac-tu?
Ba bine că da. Atunci am înţeles că lor chiar le face enormă plăcere să meargă. Că abia aşteaptă câte o invitaţie ca să îşi pună cele mai frumoase haine şi să danseze toată noaptea. Pentru că da, sunt renumiţi în dansuri populare şi ştiu să însufleţească o petrecere. Iar cine nu i-a văzut jucând vreo horă sau vreo învârtită, să mă creadă când îi spun că sunt ca un vârtej, ţanţoşi, serioşi, uşor amuzanţi şi urmăriţi până şi de miri.
Ei, şi mi-a venit rândul. Zilele trecute am primit atât noi, eu şi Andrei, cât şi părinţii mei invitaţie la aceeaşi nuntă. Şi, drept să vă spun, m-am bucurat din senin. Pentru că da, de vreun an şi ceva, de când am devenit părinţi, evenimentele distractive din jurul nostru au intrat la apă într-atât de tare încât le putem înşira pe degete. Şi atunci, orice gură de chef – şi pentru câteva ore – mă încântă teribil. Şi m-am gândit din capul locului că noi vom merge şi ai mei vor rămâne cu Luc acasă. Deja îmi imaginam că îmi făceam unghiile, părul, că îmi alegeam o rochie elegantă şi că mergeam cu soţul meu de braţ la o distracţie. Doar noi doi. Singuri. Când o aud pe mama cam bosumflată:
–Păi cum? Eu nu aş merge? Luăm şi copilul.
PS: din fericire, mai avem o nuntă la care suntem doar noi invitaţi şi o aştept cum aşteaptă pământul soarele😅
Sursa foto: Annie Gray, Unsplash
0
0
0
0
