De cum devenim părinţi, de cum devenim mamă şi tată, universul pe care îl construiserăm sau cunoscuserăm până atunci rămâne cu un pas în spate. Din momentul în care îţi ţii copilul pe genunchi şi te scufunzi în ochii lui, un altul – complet nou şi imprevizibil – se conturează. Apar noi rutine, noi prieteni, noi interese, noi griji sau alte priorităţi. Ceea ce odată părea că lumea ta se învârte în jurul mobilei din bucătărie, să se asorteze cu draperiile, de acum lumea se învârte în jurul copilului. Dar ceea ce rămâne sau ar trebui să rămână însă exact la fel, din punctul meu de vedere, este iubirea dintre părinţi.
Studiile arată că acei copii ai căror părinţi se iubesc sunt mult mai fericiţi şi se simt mult mai în siguranţă faţă de cei care trăiesc într-un mediu ostil, unde părinţii se ceartă des, tinzând să se învinovăţească pentru tensiunile de acasă. Ba chiar, micile îmbrăţişări şi sărutări de dragoste dintre părinţi sunt o altă cale prin care copiii se simt iubiţi. Se simt ca într-o echipă.
Deseori am văzut discutându-se în ringul online, odată cu apariţia copilului, despre dragostea mamei faţă de copil şi soţ. Pe cine iubeşte mai mult? Pe cine ar trebui? Fiindcă, de cele mai multe ori, ea este cea care rămâne acasă, care simte că are cea mai mare responsabilitate, care se dedică în totalitate protejării noii vieţi. Şi eu am făcut la fel, doar. Dar nu neapărat pentru că stau să compar dacă îl iubesc pe Luc, copilul meu de 2a8l, mai mult decât pe soţul meu, cu care sunt din clasa a VIII-a. Nu. Sunt iubiri atât de diferite, că ar fi precum o comparaţie între struguri şi piersici.
Dar, pur şi simplu, instinctual, am acordat mai multă atenţie (şi încă o fac) copilului, pentru că el este cel care depinde de mine să trăiască şi să crească frumos. Pe soţ nu trebuie să îl şterg la fund sau să îi dau ciorbă cu lingura. Şi oricât am încercat să fie un echilibru între noi, au fost momente în care soţul meu a crezut că nu îl mai iubesc. S-a simţit dat la o parte. Partea bună la noi a fost că am comunicat, am încercat şi încă încercăm să ne reconectăm. Ba chiar i-am scris şi o scrisoare.
Însă nu pot să uit noaptea aceea, la ora două. Stăteam amândoi, certaţi, pe parchet, privindu-l pe Luc cum doarme. Nici nu mai ştiu exact motivul polemicii, dar ţin minte acel sentiment dureros din piept, de nedreptate, că aş fi vrut să plec de acasă. Mă supărasem teribil sau izbucnisem atât de tare, că dacă nu era copilul nostru, aş fi dormit la o prietenă. Dar era oare în regulă? Era oare corect faţă de noi de a rămâne doar pentru copil? Era oare OK să renunţ la orgoliu, să îmi treacă supărarea doar pentru că nu mai suntem singuri? Doar pentru că deciziile nu mai pot fi luate fără a pune şi copilul în calcul? Şi mi-am răspuns singură: Da. De o mie de ori da, dacă ne mai iubim.
𝗔𝗹𝘁𝗳𝗲𝗹, 𝗱𝗮𝗰𝗮̆ 𝗻𝘂 𝗻𝗲 𝗺𝗮𝗶 𝗶𝘂𝗯𝗶𝗺, 𝗱𝗲𝘀𝗶𝗴𝘂𝗿 𝗰𝗮̆ 𝘀𝗲 𝘀𝗰𝗵𝗶𝗺𝗯𝗮̆ 𝗱𝗮𝘁𝗲𝗹𝗲 𝗽𝗿𝗼𝗯𝗹𝗲𝗺𝗲𝗶.
Însă, atâta timp cât ne mai iubim, trebuie să facem orice să ne fie bine nu doar nouă, dar şi copilului. Să mai renunţăm la orgolii, să mai renunţăm la cine face “primul pas înspre împăcare”, la cine îmbrățișează mai mult, la cine sărută mai tare, la cine a avut mai multă grijă de copil. Cu gândul la el, cu gândul la noi, m-am înmuiat instantaneu. Mi-am luat soţul în braţe, ne-am pus la picioarele lui Luc şi am dormit. Iar dimineaţa, copilul nostru habar nu a avut că mama lui se gândise fugitiv să plece.
Aşa că, oricâte impasuri aţi avea, eu vă sfătuiesc să nu renunţaţi unul la altul. Să comunicaţi, să faceţi terapie, să luptaţi pentru familia voastră. Atât pentru voi, cât şi pentru copil. Dar asta doar şi dacă vă mai iubiţi.
Poza: arhivă personală
Cu prietenie,
Alexandra