Cea mai preţioasă putere a unei mame

Scriam în articolul trecut că e bine să ne consolăm copiii când se lovesc şi să nu îi dojenim cu vorbe precum “ţi-am spus eu că te lovești” sau, mai rău, “aşa îţi trebuie dacă nu mă asculţi”. Dar abia azi, gândindu-mă din senin la text, mi-am dat seama că pierdusem din vedere exact chintesența lui. Pierdusem din vedere puterea preţioasă a unei mame. O putere ce izvorăşte din cea mai pură iubire, din cea mai caldă privire, din cea mai genuină inimă, ce ne stă fix în gât când ne ținem copiii la piept: puterea miraculoasă de a-i consola şi de a le insufla tacit că totul va fi bine.

Din nefericire, nu este cu putință ca viața copiilor noştri – şi a noastră totodată – să fie lipsită de neplăceri. Este firesc să se dezvolte emoțional nu doar în paralelul frumos, cu râsete, chicoteli, reuşite şi fericiri, ci şi în cel plin de încercări, cu lacrimi, răceli, colici, lovituri, julituri, frustrări, stări care le provoacă tulburări sufletești şi senzații copleșitoare. Nu putem deține controlul asupra celor din urmă, asupra momentelor povarnice şi nici nu ar trebui, pentru că sunt rupte din întregul vieții. Ba chiar, cred că acestea îi ajută să îşi găsească forța de care au nevoie să pășească în lume. Îi ajută să îşi găsească îndrăzneala de a zbura când aripile par să nu aibă suficiente pene. Dar, în schimb, noi îi putem ajuta să depășească toate vicisitudinile prin simpla existenţă. Prin mecanisme de îmbrățișare, mângâiere, alint. Putem consola sufletele lor plăpânde cu vocea noastră duioasă şi avem capacitatea de a le oferi sprenţă şi confort. De a-i face mai puternici.

Când ne strângem copiii în brațe şi încercăm să îi liniştim, parcă nu mai este nimeni în jurul nostru. Nu mai contează nimeni şi nimic. Toată energia noastră se propagă asupra lor. Toate dorințele din lume se îndreaptă asupra stării lor de binețe. Iar ei, ei nu se simt nicăieri mai în siguranţă decât la noi în brațe. La noi se cuibăresc, la noi îşi caută alinare. La gâtul nostru se ascund, de hainele noastre vor să se agaţe. Cel puţin, asta simt la copilul meu.

Când începe să plângă fie de la o căzătură, fie de la o frustrare (că nu îl las să bage mâna în apa de veceu, spre exemplu), fie de la dințişori sau de la alte dureri, mă strigă pe mine din toți rărunchii. “Mami, mami” este mantra lui şi întinde mânuțele spre mine. Îl ridic şi el îşi încleştează degețelele în jurul gâtului meu. Parcă el mă ține în brațe, nu eu pe el. Îmi amintesc perfect când am fost la medic, de pildă, şi a început să țipe când l-a pus pe cântar. Soțul meu a sărit să îl liniştească, dar nimic. Eu apoi doar m-am aplecat asupra lui şi a tăcut mâlc. Nu a mai scos un sunet.

Şi pe măsură ce îl consolez, pe măsură ce îi arăt că îi sunt umbrelă, stâlp, adăpost, toate pe rând şi toate la un loc, se linişteşte şi are încredere în mine că va bine. Iar eu am încredere în Cineva de Sus că aşa va fi mereu. Şi, de ce să vă mint, iubesc această putere cu care m-a înzestrat.

Poza: pexels.com

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.