Scriam acum două luni că Luc adoarme, de obicei, dansând şi că tare mi-ar plăcea ca măcar pentru somnul de noapte să îl învăţ să adoarmă în pat. Deşi la început se zvârcolea, se răsucea, ne dădea picioare în cap şi în ochi, pot să vă mărturisesc că după aproximativ 60 de zile de stăruinţă, cu răbdare şi convingere, am reuşit. Acum, aproape cinci din şapte seri îmi adorme la sân, pe saltea. Fără Manduca. Şi nu îmi imaginam că momentul se va transforma în oaza mea de tihnă şi acalmie.
Îi ia vreo 30-40 de minute să îl fure somnul de tot şi nu mă deranjează defel. Pun muzică liniştitoare pe fundal, sting becurile aproape în toată casa, aprind o veioză surdă în dormitor şi îl chem lângă mine. Apoi îmi dau drumul la cuvinte şi îi povestesc vrute şi nevrute, timp în care îl masez pe spate sau mă joc cu părul lui. La începutul ritualului, când încă mai are energie, se mai urcă pe mine, se mai ia la trântă cu un ursuleţ mai mare decât el, se mai dă cu capul de pereţi (nu ştiu de ce îi place să îşi testeze rezistenţa!), dar vine apoi la sân şi continuă să sugă. Timp în care eu nu contenesc cu istorisitul pe aceeaşi voce domoală şi uşor mieroasă.
Şi ce mi se pare extraordinar e că, de obicei, mă simt ca la terapeut, dobândind catharsisul. Seară de seară, Luc este confidentul meu, oferindu-mi în acea jumătate de oră o stare de pace, o stare senină şi lipsită de zbucium şi frustrări. Îmi eliberez sufletul de orice urmă de urât şi îl încarc cu frumos. Îi mărturisesc care îmi sunt dorinţele, îi povestesc visurile mele, pe care el mi le inspiră, îi spun că este frumos, cuminte şi deştept, îi sorb ochii, nasul, mânuţele şi mă rog cu sufletul să îi fie bine. Apoi inventez poveşti în care erou este Luc şi sfârşesc prin a i-o repeta pe cea pe care chiar am şi scris-o Crăciunul trecut. Şi am timp de toate aceastea, credeţi-mă! Oho! Mă descarc de tot şi toate şi îmi face bine.
Şi pe măsură ce i se închid ochişorii, işi pune picioarele pe genunchii mei, zâmbeşte de fericire şi parcă îmi arată că şi el adoră momentul nostru. Şi dacă până acum iubeam dimineţile, când îmi rânjea atât de delicios încât aveam pielea ca o gaină, acum abia aştept seara. Abia aştept să îmi pun pe culme gândurile, să îmi golesc tâmplele de orice urmă de presiune şi să plutesc în stare liberă. Apoi, să adom şi eu lângă el. Şi chiar înainte de a adormi de tot, când deja nu îşi mai mişcă decât degetele de la picioare, îi spun poezia pe care am compus-o de când am început terapia de seară:
Nani, nani, somn uşor,
Noi ne punem pe un nor
Şi visăm
Că zburăm
Pe deasupra tuturor.
Şi ne ducem pân’ la stele,
Ne jucăm un pic cu ele.
Şi ne ducem pân’ la lună
Să îi spunem „noapte bună”,
Căci ne punem pe un nor,
Nani, nani, somn uşor!
Dacă nu o faceţi deja, vă încurajez să încercaţi şi voi 😉
Sursa foto: Alexander Possingham, Unsplash
0
0
0
0
