Se știe, dar nu strică să reiterez pentru neexperimentați că timpul liber al femeilor s-a comprimat de când au devenit mame. S-a micșorat cumplit, a intrat la apă, a fost presat de o forţă uriaşă a naturii până a ajuns un păduche. Iar dacă mai ai şi un copil care nu îţi prea doarme la prânz, s-a evaporat de tot şi șansele sunt slabe să îl reînvii cu rugăciuni. Singura scăpare este soţul (bine, asta dacă nu îţi face figura să plece în teambuilding sau la bere cu băieții!) care, de cum intră pe uşă, în loc de o îmbraţişare caldă şi un sărut pasional, primește copilul în brațe şi vestea că trebuie să îl spele la fund. Iar tu te vei retrage glorios în liniște şi pace, cel mai probabil în debara sau veceu, cu telefonul în mână. Dar pentru cât? Jumătate de oră?
Din fericire, în cazul meu, Luc doarme bine pe zi. Dacă atunci când era mititel nu dormea mai mult de 20 de minute la o repriză de somn, acum a ajuns la performanţa să doarmă şi două ore legat. De obicei, în jur de ora 12:00 doarme o oră, ca mai apoi în jur de 16:00 să doarmă chiar şi două. Norocoasă, nu? Nu chiar. Doarme el atât, numai că doarme doar dacă sunt lângă el. Şi dacă simte sânul să mai ia câte o duşcă de lapte. Din 15 în 15 minute, parcă îl trezeşte o alarmă biologică secretă, care îl îndeamnă să verifice ținta, adicatelea pe mine, dacă am părăsit cumva domiciul (salteaua!) sau dacă încă mai sunt încremenită pe o parte. De obicei, nici nu trebuie să deschidă ochii, că ştie dacă sunt de pază sau nu. Se răsuceşte de două-trei ori, dă cu mânuţa în aer tot de atâtea ori şi, dacă în cinci secunde nu sunt atentă, dacă nu revin la post, se trezeşte. Dar dacă mă simte, în cinci minute adoarme la loc.
El ca el, dar nici eu nu sunt mai prejos şi nu am scăpat de mişcări de tip Bruce Lee. Pe cuvânt, mi s-au ascuţit simţurile mai ceva ca lupului din Scufiţa Roşie. Dacă se nimereşte să fiu în altă parte decât în camera în care doarme, ciulesc urechile atât de tare că îl aud cum începe să se foiască în aşternut. În doi timpi şi trei mişcări prind elan până la copil de îi întrec pe cei care sar la groapă. Mai mult, pot să afirm cu mâna pe inimă că posed mai multă experienţă în viteză acum. Dar chiar şi asa, cele 10-15 minute libere trec rapid pe lângă mine, ca o rachetă în spaţiu. Abia apuc să mă învârt prin casă să strâng după el, să mănânc o ciocolată, să îmi pun de un ceai (de care uit de cele mai multe ori!) şi să mă duc şi la toaletă. Şi cea mai mare problemă apare când mă pierd pe Facebook. Când trec, domnule, minutele? Citesc, citesc şi, când să mă mai bucur şi eu de linişte, Luc mă caută cu mânuţa. Am jurat de multe ori că nu mai navighez pe Internet când doarme el, că îmi trece prea repede timpul liber şi nu mă pot bucura de el. Dar de fiecare dată mă amăgesc, zicând că “mai stau puţin, că abia ce a adormit…” Ei, aş!
Există totuşi şi un mare avantaj al faptului că trebuie să îl păzesc când doarme: mă odihnesc şi eu. Mă forţează să mă odihnesc şi îmi place tare mult. Ceea ce vă recomand şi vouă, oricâte treburi mai aveţi de făcut (nu, nu se vor termina niciodată!), pentru motive lesne de înţeles. Vrand-nevrând, nu mai fac nimic şi mă pierd în gânduri, adormind la rându-mi. Uneori îmi e ciudă că îmi irosesc timpul liber dormind, recunosc, dar alteori îmi prinde aşa de bine că nu vreau să mă mai trezesc. Sunt apoi mai odihnită şi mai pregătită pentru cheful lui Luc de joacă. Sper doar să îl mai ţină Universul cu cele două somnuri pe zi. Fiindcă eu nu sunt încă pregătită să trecem la unul. Nu mă înţelegeţi greşit. Îmi place extraordinar de mult să petrec timp cu copilul meu. Dar asta nu înseamnă că nu îmi place să mi-l petrec şi când doarme. Când dormim.
Sursa foto: Sadık Kuzu on Unsplash