Suntem la Voineasa, la ai mei, şi aici e frig. Ca să înțelegeți, dimineața sunt 3 grade afară şi trebuie să te înfofoleşti bine, dacă nu vrei să te trezeşti cu țurțuri la nas. Iar acum două-trei ore, pe la un şapte, când mă întorceam din sat, de la cumpărături, îl aud pe Luc cum mă strigă:
-Mami, fig, fig, îmi spune şi îmi întinde mânuțele reci precum congelatorul plin cu gheață. I se răciseră pe ghidonul bicicletei de la atâta plimbat în jurul blocului.
M-am dat jos din maşină şi m-am pus ciuci. I le-am luat în palmele mele căuş, am început să i le frec şi să suflu aer cald peste ele. M-a privit bucuros, cu un zâmbet ştrengar şi mi le-a mai întins o dată. I le-am frecat iar, am suflat din nou – de data asta suflând şi el – şi, apoi, i le-am băgat în sân. Şi l-am privit cum radiază de fericire la mine în brațe, cu obrajii roşii, pârliți de ger. Un moment atât de scurt, dar atât de intens că mi s-au umezit ochii.
Cum pot oare nişte mânuțe mici, mici să mă mişte într-atât încât să mă dezechilibrez de pe asfalt? Cum poate un zâmbet atât de şugubăț să mă amețească de fericire? Cât de şubred şi subțire să îmi fie scutul inimii, că doar o privire din partea lui e suficientă să mi-o zboare în gât?
Cât de mare poate fi un om mic? Cât? mă întreb şocată şi blocată în fața blocului, nefiind în stare să mai scot un sunet.
Dar privesc cerul şi îmi răspund singură: atât de mare, încât, dacă ar fi să pot retrăi o zi din viața mea, o singură zi la alegere, aş închide ochii şi m-aş duce țintă într-un singur loc: în ziua în care l-am născut.
Poza: arhivă personală
Cu prietenie,
Alexandra