Sună alarma, te întinzi puțin, pupi copilul, el te pupă pe tine, vă duceți la baie să vă spălați pe dinți. Cu o mână freci incisivii bine, cu o alta citești mesaj pe telefon de la o angajată de la bancă: “Nu vă mai putem da creditul despre care discutasem, îmi pare rău. Vă putem da doar jumătate”. Ți se strânge inima, că știi că nu mai ai de unde să faci rost de alți bani.
Ajungi la serviciu, nici nu se aude bine scârțâitul scaunului tău negru, rotativ, când te așezi pe el, că te cheamă șeful în birou. Afli că nu mai faceți proiectul la care ai lucrat două săptămâni ca toanta, peste program, timp pe care puteai să îl investești în familie. Sau în tine.
Ajungi la grădiniță, îți tragi botoșeii-pungă peste încălțăminte și intri să îți iei copilul. De cum te vede, educatoarea te anunță că al tău fecior a avut un exces de furie și a lovit un coleg cu lopata de plasic în cap. La groapa cu nisip. Să rezolvi rapid comportamentul, îți spune, ca să nu fie un model negativ pentru colectiv.
Îl pui în scaunul auto, pornești spre casă, când te sună o veche prietenă să te întrebe, pentru a treia oară, dacă i-ai găsit cumva poza de când erați în clasa a șasea. Avea nevoie pentru a doua zi, când era petrecerea surpriză a iubitului ei. Unde erați și voi invitați. “Fuck, iar am uitat”, îi spui, sperând să nu audă copilul înjurătura. Evident, nu uitasei doar de poză, ci și de petrecere, și de un cadou pentru el. “Bine că ai timp pentru toată lumea, numai pentru mine nu”, îți răspunde ea supărată și închide.
Ajungeți acasă, descui ușa apartamentului, îi amintești copilului să se descalțe, când citești mesaj de la soț pe WhatsApp: “pot să ies în seara asta cu băieții? Nu stau mult”. Te gândești că ai avea nevoie și tu de niscaiva timp liber, te gândești că te bazai pe el să facă cumpărăturile în seara aceea, dar te gândești că nu poți să fii nevasta care nu își lasă soțul la o bere. Deși deja ești fiartă, îi spui “Ok”.
Faci rapid niște paste, că aveai totuși un sos de tomate la borcan, toci usturoiul, când auzi “poc!”. Copilul tău trăsese cana cu iaurt de pe blat și o spărsese. Atât ți-a fost. Ai început să țipi la el. “De câte ori te-am rugat să fii atent? Uită-te și tu ce ai făcut! E plin de cioburi pe jos, e plin de iaurt pe gresie, pe covor, pe mine. Nu, du-te de aici, nu sta în cioburi. Atât mai trebuie, să te tai și să mergem la spital. Du-te dincolo, până strâng, nu mă auzi? Numai prostii știi să faci. La ce l-ai lovit pe Iustin la grădiniță, huh? Ia spune-mi!”
O avalanșă de supărare, frustrare, de ciudă, mai mult pe tine decât pe oricine sau orice, că știi că el nu are nicio vină. Știi, în adâncul tău, că nu cana și iaurtul sunt problema. Ci ziua, săptămâna, prietenii, șefii, ultima perioadă în care ai fost dezamăgită sau ai dezamăgit. Stresul din jurul tău, care s-a acumulat ca un bulgăre de zăpadă și care s-a descărcat pe cel mai mic și cel mai vulnerabil. Și care, invariabil, l-a afectat și pe el. De unde și descărcarea lui la groapa cu nisip.
Așa că, hai, capul sus! Pune alarma pentru a doua zi, spălați-vă pe dinți, jucați-vă un pic sub plapumă, cum îi place lui și adormiți liniștiți, îmbrățișați. Nu te mai consuma pentru tot și toate. Greșești, îți ceri scuze, mergi mai departe. Ți se greșește, ierți, mergi mai departe. Dar, te rog, nu mai răbufni pe copilul tău când te frustrează lumea din jur. Te rog! Știu că e greu. Dar amintește-ți doar că el, dragul de el, nu are nicio vină. Nici măcar una.
Poza: arhivă personală
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
2 răspunsuri
Buna, ti-am gasit acest articol din intamplare si l-am citit pe nerasuflate. Este atat adevar in ceea ce spui ca aproape am plans cand am citit. Cred ca mereu o sa imi aduc aminte de el in momentele de stres. Multumesc.
Bine te-am gasit. Ma bucur mult ca am putut fi de ajutor. Si voi imi sunteti mie, cand vad ca nu sunt singura.