Când ştii că ceva faci bine…

Astăzi sunt cam vulnerabilă. Am bocit la un serial de mi s-au scurs fluvii din ochiul stâng. Dreptul a fost mai puternic şi mai absent un pic. I-am scuturat totuşi pe amândoi şi m-am gândit la intriga episodului: un avocat celebru, care toată viața îşi dorise să fie managing partner la firmă, adicătelea şeful şefilor, care toată viața luptase să aibă recunoştință publică şi să demonstreze că este într-atât de puternic, încât îşi poate lua funcția şi fără câştig de război, primeşte pe tavă vestea râvnită. Da, putea fi în sfârşit managing partner-ul visat.

Totuşi, primul instinct a fost să refuze. Primul gând a fost chiar să se retragă şi să se îndepărteze de goana asta după faimă, bani şi să nu îi mai pese. De ce? Pentru că, în aceeaşi zi, aflase o veste care avea să îi răstoarne toată piramida de valori. Care îi oferea o fericire nemaipomenită şi niciodată întâlnită până atunci: urma să fie tată şi nimic, nimic altceva nu mai conta.

Şi exact aşa cred că e şi în realitate. Când copiii vin în viețile noastre, ni le schimbă fără nici cel mai mic efort. Fără măcar să pocnească din degete precum un duh şi fără să mişte din nas stânga-dreapta ca vrăjitoarea Sabrina. Doar prin simplul fapt că sunt, ei declanșează în noi un soi de alarmă, ne ascut toate simțurile în ceea ce îi priveşte pe ei şi le estompează pe cele care au legătură cu restul.

Altfel nu îmi explic – cel puțin în primele multe luni de viață – de ce nu îmi păsa nimic altceva decât ca Luc să doarmă, să facă caca şi să mănânce. Pentru mine, astea erau singurele porunci pe care le aveam de îndeplinit şi el era singurul în fața căruia aveam să răspund. Atâta timp cât era liniştit, cu ochii luminaţi şi gura arcuită spre pomeţi, eu credeam că sunt cel mai iscusit magician în viaţă. Atât timp cât el era senin, eu simţeam că mi-am îndeplinit misiunea. Mă bucuram ca un hamster că un lucru atât de nou şi necunoscut îmi ieşea bine.

Şi nu mă ascund că asta se întâmplă şi acum.

Când se pune cu fundul pe jos şi îşi încolăceşte mâinile în jurul piciorul meu, ca să nu mai plec, îmi dau seama că ceva am făcut bine de vrea să mai stau.

Când îşi ridică privirea, mă mângâie cu ochii şi îmi zâmbeşte cu toate firele de păr, mă gândesc că ceva am făcut bine să îi merit afecţiunea.

Când mă ia de mână să îmi arate piramida făcută din papuci, bocanci, cizme şi pantofi, înşirată în mijlocul holului, îmi dau seama că ceva am făcut bine dacă vrea să mă bucur de isprava lui.

Când mă ia de nas şi mă pupă de la sine putere pe toţi pomeţii, fără să fi iniţiat eu giugiuleala, înseamnă că ceva am făcut bine să mă iubească genuin.

Când surâde în somn şi strigă “mami”, cred că ceva am facut bine să mă viseze frumos.

Când îl adorm la piept, îl contemplez şi îi văd serenitatea, simt că ceva am făcut bine.

Când îl văd atât, dar atât de fericit la orice pas, ştiu sigur că ceva tot fac bine.

Şi, la uneori, asta este tot ce contează la sfârşitul unei zile, ca să pun capul împăcată pe pernă.

 

Poza: pexels.com

Cu prietenie,

Alexandra