Când am fost însărcinată cu Luc, ţin minte că eram tare boemă. Îmi închipuiam un copil care stătea acolo unde îl puneai, care dormea în divanul acela alb, mare, frumos, de la Ikea, pe care l-am şi cumpărat de altfel pentru camera lui, dar pe care nu l-a folosit niciodată. Nici divanul, nici camera. Aveam mii de gânduri, sute de frământări, dar nici pe departe aproape de realitatea ce ne aştepta.
Acum, însărcinată cu al doilea copil, parcă sunt mai realistă. Ba chiar, pot să spun, că sunt mai prăpăstioasă. Aşa că îmi fac scenarii dificile, îmi dau voie să simt frici şi temeri dintre cele mai puternice, tocmai ca atunci când va veni momentul de a fi patru să mi se pară mai uşor.
Cert este că atât la Luc, cât şi la frăţior sau surioară, am conştientizat cu adevărat prezenţa lor în viaţa mea în momentul în care i-am simţit în mine. În momentul în care am simţit că îmi gâdilă stomacul. Când s-au mişcat. O senzaţie unică, un amalgam de frică, fericire, emoţie, nou, uimire, tremur. O senzaţie extraordinară.
Ei, şi ieri a mişcat bebele nostru pentru prima oară. Când l-am simţit, o tonă de fiori mi-au zburat prin corp ca licuricii, milioane de amintiri mi-au jupuit sufletul. Al doilea miracol. L-am chemat şi pe Luc să simtă, nădăjduiam că va pune mânuţa pe burtă şi va tresări. Dar frăţiorul sau surioara nu s-a mai mişcat. În schimb, Luc s-a pus pe mine, s-a ghemuit şi mi-a spus un lucru de mi-a dat alţi fiori:
-Mami, vreau să fiu bebe şi să mai fiu la tine în burtică.
-Of, puiule, nu se mai poate. Dar ţi-a plăcut la mami în burtică? L-am întrebat uimită şi, cumva, plină ochi de compasiune.
-Da, vreau aici, şi îmi arăta cu degeţelul burta.
-Mami, dar mai ţii minte cum era acolo?
-Îhâm…era cald şi…şi…lumină.
Nu vă spun că l-am pupăcit de l-am albit şi, deşi mama şi frate-meu îmi spun că “a zis şi el aşa, e mic, nu ştie ce zice şi a zis doar că l-ai întrebat tu”, eu cred că ştie el ce ştie. La mami în burtă a fost tare bine.
Poză: arhivă personală
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
