Când dai viaţă

Când porţi în tine Începutul, un sâmbure de adevăr al relaţiei voastre şi îţi atingi pielea de pe burtă cu buricele degetelor în salturi de dans, sperând că îl mângâi,

Când tragi draperiile să nu vă vadă nimeni şi îi spui un secret, îi mărturiseşti o teamă, îi povesteşti despre visul pe care l-ai avut cu voi doi,

Când închizi ochii şi rememorezi sunetul inimii lui de la ecograf, ţi-l imaginezi prinzându-te de deget, căutându-te cu privirea, scufundându-şi nasul în pieptul tău,

 

Când nouă luni va fi al tău, doar al tău, fără să îl împarţi cu lumea largă, fără să fugă în zori, fără să te împingă să nu îl mai pupi, fără să îţi spună să nu îl mai suni aşa des,

Când nouă luni îţi simţi corpul cum se transformă în templul lui, mâinile şi picioarele tale umflate îi devin pământ şi cer, vocea ta e cea mai mare alinarea lui,

Când îi alegi un nume, îi intuieşti culoarea părului, îl şopteşti că îl iubeşti, iar el, cu o lovitură, îţi răspunde,

 

Când te uiţi în oglindă şi realizezi că tu, tu cea cu atâtea frici câte pietre există pe fundul apelor, mai ai o pereche de oase, de buze, de pleoape şi gene în tine, mai ai o inimă care bate fix lângă a ta,

Când – plină de sudoare – te aşezi pe masa de spital, cu dureri învelite în emoţii, iar valuri de putere te scaldă,

Când simţi că nimeni şi nimic nu te mai poate opri,

Când toată firea ta explodează şi toată hărmălaia din urechi, toată larma din jur muţeşte când îl întâlneşti, 

 

Ştii că poţi orice.

 

Pentru că, atunci când dai viaţă, tu, de fapt, o primeşti.

Poză: Cristina Jilavu, Event Portrait, la lansarea cărţii mele de pe 7 martie. Aflasem de o săptămână că sunt însărcinată.

Cu prietenie,

Alexandra