Am fost plecată două ore în seara asta, cu vecina mea dragă, Alina Haiduc, coach emoțional, care mă mai ajută să mă ridic atunci când îmi cedează genunchii. De la gânduri, oboseală, temeri.
Şi când am intrat pe uşă, soțul meu se juca cu cei doi băieți cu mingea. Pe Alec, 7 luni, îl ținea în brațe, iar lui Luc, 4 ani jumate, îi dădea pase.
Andrei şi Luc s-au bucurat, m-au salutat, dar au continuat jocul. În schimb, Alec, când m-a văzut, s-a luminat ca un artificiu de Revelion şi a început să dea frenetic din mâini şi picioare.
Aproape izbucnise în plâns când m-am aplecat, m-am descălțat şi am pierdut contactul vizual cu el. Dar când l-am privit din nou, când i-am regăsit ochii şi l-am luat în brațe, a oftat de parcă fusesem despărțiți o lună.
Şi bucuria asta, căldura asta cu care m-a primit şi toate emoțiile regăsirii m-au făcut să mă simt iubită. Să conştientizez „ia uite, domnule, cât de importantă sunt pentru omulețul acesta mic”, „ia uite, domnule, ce dor i-a fost de mine”, „ia uite, domnule, ce frumos e să îți sară la piept”.
Aşa că,
Bucurați-vă cât de mult puteți când veniți de la serviciu, când intrați pe uşă şi copiii fac întrecere spre voi.
Bucurați-vă când vă aplecați să vă desfaceți şiretul, iar ei vă sar în cârcă.
Bucurați-vă când puneți umbrela pe hol, la scurs, iar ei o iau să o învârtă prin casă.
Bucurați-vă când vin să îşi bage nasul în sacoşele cu piersici şi cireşe aduse de la piață.
Bucurați-vă când țopăie de la jucăria-surpriză, ascunsă în sacoşe.
Bucurați-vă că se bucură să vă vadă.
Că le-a fost dor de voi.
Că vă zâmbesc şugubăț sau întind mânuţele să îi ridicați voi pe ei.
Şi îndesați bucuria aia bine, bine în amintiri.
Fiindcă, vrem, nu vrem, va veni şi ziua aia în care vom deschide uşa şi nu ne va mai sări nimeni.
Poză: arhivă personală, zilele trecute, când au desfăcut coletul cu cărți minunate scrise de Cristina Andone (Mulțumim, Cristina!)
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
