În Atena sau despre cum ar trebui să avem mai multă încredere în noi

Recunosc cu dragă inimă că, de când am născut, mama mea a fost zidul nostru de sprijin. Am vrut să fac pe Hercule și Xena la un loc și i-am spus într-o doară -chiar înainte de soroc- că eu nu o să am nevoie de ajutorul ei decât la început puțin, puțin, vreo două-trei săptămâni maximum. Apoi poate să plece liniștită acasă, că fata ei se descurcă. În ignoranța mea, chiar așa credeam. Dar a fost așa de bine cu ea la București și așa de dificil fără (nu apucam să merg nici la veceu, fiindcă Luc nu prea dormea pe timpul zilei) încât, după ce a plecat acasă, la Voineasa, ne-am dus și noi după ea. Nu știu dacă am greșit să îmi ușurez existența (câteva mămici mi-au dat de înțeles că o mamă adevărată își crește copiii singură!), dar eu am ales o cale mai facilă și mai frumoasă, pentru că nicăieri nu e ca acolo. Aer curat, liniște, verdeață, spațiu de joacă de cum ieși din scara blocului și, nu în ultimul rând, mama.
 
Ei, și de pe când avea Luc vreo trei luni, mai mult ne-am învârtit pe la Voineasa cu bunicii prin preajmă. Am mai plecat în călătorii doar noi trei -eu, soțul și copilul- dar în țară și pe perioade scurte. Pe perioade lungi, mama și tata veneau și ei moț. Îi luam moț pentru motive lesne de înțeles. Acum însă ne-am luat avânt și ne-am încumetat să zburăm ca zmeii până în Atena doar noi doi, cu Luc și cu alți șase prieteni. A fost obositor, dar foarte drăguț. Singurul regret este că am început din capul locului cu piciorul stâng:
 
– Abia aștept să ne întoarcem, să intrăm pe ușă și să ne bucurăm că a fost bine!, îmi spune soțul meu chiar în ziua plecării.


Noi nici nu ne încălțaserăm bine și deja ne gândeam la întoarcere. Se pare că soțul meu avea mari emoții pe care -altruist fiind- le-a împărțit și cu mine. Se pare că eram amândoi speriați de city break, iar singura explicație la care mă pot gândi este că nu aveam suficientă încredere în Luc de a se adapta. Nu aveam suficientă încredere unul în altul, dar mai ales nu aveam încredere în noi ca părinți. Ne-am subestimat cumplit. Am descoperit împreună o Atenă însorită, măiastră, cochetă și parcă ușor împovărată de milioane de povești pe care nu avea cui să i le spună, fiindcă urechile de prin jur erau pe fugă, mișunând ca furnicile în toate direcțiile. Oameni empatici și zâmbitori, străduțe agitate cu proletari și muzicanți, fardați de luminițele lunii decembrie, se întâlneau într-un tablou fotografiat în grabă. Parcă prea în grabă! Sau cel puțin așa am perceput-o eu, avându-l pe Luc după noi, unde momentele de răsfăț și relaxare au fost aproape nule. În schimb, frumusețea călătoriei împreună, ca familie, mi-a pompat fericire în artere și mi-a deschis un meniu apetisant pentru alte destinații.  
 
Luc a fost cuminte cam tot sejurul (la întoarcere doar ce a plâns pe avion) și a cam refuzat să doarmă pe timpul zilei, ceea ce ne-a cam țintuit în priză. Ne-am cazat strategic în centru și ne-am pus bazele în Manduca, port-bebe-ul nostru ergonomic de tip SSC (soft structured carrier) în detrimentul căruciorului. Ce am reușit să facem:


-Să vizităm Acropola din Atena, colina sacră din centrul orașului, cea mai cunoscută acropolă din lume;
-Să ne plimbăm pe străduțe și să ne bucurăm de curiozitatea și încântarea lui Luc pentru oameni si decor;
-Să vizităm parcul din centru, ce se pare că avea și o grădină zoologică peste care am trecut, fără să știm, rapid;
-Să mâncăm dulciuri minunate;

Noi trei la Acropola din Atena


Ce nu am apucat să facem:
-Să stăm foarte mult cu prietenii;
-Să mergem la mare;
-Să mâncăm împreună la restaurant. Mâncam pe rând, pe fugă și, uneori, la pachet (chiar nu-i o tragedie).
 
Una peste alta, excursia ne-a ajutat să ne desprindem de zidul nostru de sprijin, de mama, și să ne arate că putem sta frumușel în picioare. Avem echilibru. Putem să avem încredere în copil, unul în altul și, cel mai important, în noi. Evident, asta nu înseamnă că nu ne mai putem odihni la umbra acestul zid măreț ori de câte ori simțim nevoia. Nu, nu. Ne așteaptă cu drag. Iar pentru asta, îi punem, în fiecare zi, câte o cărămida cu mulțumiri 🙂

  Sursa galerie foto: Denisa Constantinescu

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.