Încă de când începuse Luc să se foiască și să îmi dea coate-n burtă, să îl simt, mi s-a părut că noi, femeile, suntem mai norocoase. Mă masam în oglindă cu ulei de corp, chiar în locul în care mă lovise, și mă gândeam că soțul meu nu va putea niciodată simți fiorul unei vieți, senzație atât de stranie și atât de caldă. Că doar eu, și multe alte femei cunoscute și necunoscute, ne vom putea înțelege din priviri.
Câteva luni mai târziu, a venit momentul în care Andrei a realizat singur asta. Luc începuse să se atașeze corect – mă rog, eu învățasem cum să îl poziționez – și stăteam amândoi zeci de minute în pat. Des. Luc se alinta la sân, iar eu îl savuram ca pe o amandină cu ciocolată belgiană. Și de multe ori adormea, așa, lângă mine. “Doamne, ce norocoasă ești. Mi-ar fi plăcut să fiu în locul tău”, mi-a zis. Atunci m-a înduioșat într-atât, încât chiar am mulțumit destinului că eu am această șansă, ca mamă.
Dar doi ani și câteva luni mai târziu, ajunsesem să nu mai pot. Noaptea era un chin. Nopțile în general deveniseră atât de grele, cu treziri atât de dese, încât simțeam că fierb de frustrare și oboseală. Singurele lucruri care mă țineau să nu explodez erau privirea copilului meu şi somnul lui de prânz, unde adormeam înaintea lui. Asta când puteam.
Avusesem și în trecut perioade mai dificile, dar scurte. Însă primăvara trecută, când s-a nimerit să fim singuri în Japonia, săptămâni întregi nu am dormit legat mai mult de două ore. Nu știam exact ce se întâmplase, o puneam pe seama dinților, dar înțărcarea blândă părea să fie singura soluție (despre ea am scris aici), deși – paradoxal – mi-ar fi plăcut să nu se termine.
Ei, și când mă trezeam să îl dansez pe Luc, să îl pun pe picioare sau să îl alăptez (în funcție de ce voia), când aveam ochii cârpiți, niscaiva salivă pe la gură și nu îmi doream decât să dorm şi pe urzici, îl vedeam și auzeam pe Andrei cum sforăie neîntors. Nu schița un gest, nu schița un mușchi la plânsul lui Luc. Nu îl auzea neam. Nu mă auzea nici pe mine cum bălmăjeam printre dinți. Știam că tot de la oboseală, știam că japonezii l-au “hămălit” la serviciu pe timpul zilei, dar nu mă puteam abține să nu mă ofuschez. Mă enerva teribil. Iar când se mai întorcea și pe partea cealaltă și avea grijă să își potrivească perna și să se acopere cu pilota până în gât, mârâiam şi mai aveam puțin și îi puneam copilul cu fundul pe cap.
Dar mă opream, că știam că trebuie să meargă iar la serviciu. Știam că oricum Luc voia doar la mine și că la Andrei ar plânge ore în șir până ar adormi. Mereu a vrut – cel puțin noaptea – doar la mine.
Așa că nu știu dacă și-ar mai fi dorit să fie în locul meu, dacă ar fi vrut să aibă nopțile mele. Dar știu sigur că nu m-ar deranja, la cât l-am lăsat pe soțul meu să doarmă şi la cât am rezistat în toate nopțile nedormite, să mi se ridice statuie.
Şi mie, şi tuturor mamelor din lume.
Poză: arhivă personală
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
