Anul 2019 sau despre cum nu mai încerc să opresc prezentul

Laitmotivul enervant al vieții mele a fost dintotdeauna trecerea timpului și, odată cu el, a noastră. Cugetul ăsta -orice aș fi făcut- mă vâna și mă urmărea mai rău decât propria umbră și mă făcea să oftez de supărare ca un balon dezumflat. Noaptea măcar umbra dispărea, pe când gândul se întețea și creștea în corp ca focul în sobă. Chiar așa, să nu stea el deloc? Oricât și oriunde m-aș fi ascuns, nu era pomeneală să nu mă găsească și să nu mă ia în râs că, uite așa, paradoxal, gandidu-mă cum trece, mai pierd oleacă de timp.  

Ca să înțelegeți la ce nivel eram, am să vă povestesc cum îmi funcționau rotițele. În 2015, când am trecut la 25 ani, primul lucru pe care l-am făcut -în loc să mă bucur- a fost să mă scurtcircuitez de frustrare pentru câteva secunde, fiindcă ajunsesem la un sfert din viață deja. Îmi venea să mă dau cu capul de uși și să încremenesc în prezent. Să rămân proptită în anul respectiv. Îmi plăcea așa de mult cum eram atunci, încât refuzam să cred că putem fi altfel. Urma să ne căsătorim religios și să avem o nuntă de poveste, urma să ne cumpărăm apartament și să ne facem culcușul, legam și puneam lacăt unor noi prietenii, descoperisem gustul vinului și amuzamentul petrecerilor, iar jobul mi se părea perfect. Nu îmi mai doream nimic, cu atât mai mult să vină următorul an.

Cu 2016 a fost la fel. Acolo voiam să rămân și să mă baricadez ca într-o fortăreață, unde vestitul timp nu cunoștea secunde sau minute. Andrei făcuse 30 de ani și conștiința îmi scrijelea deja pe creier că ajunsese la o treime din viață, așa că cel mai bine ar fi fost să staționăm. Apartamentul se închega ușor-ușor, ne luasem și o mașinuță dichisita și, ca într-o etapă idilică și boemă, rămăsesem însărcinată cu Luc, lumea din jur fiind brusc mai bună și ținându-mă în puf. Mă simțeam buricul târgului. Renunțasem la vin și petreceri, dar intrasem în lumea cititului, a muzicii simfonice și a filmelor de comedie, pentru a transmite starea de bine și bucuria din sarcină copilului ce avea să vină. Anul 2016 mi se părea momentul excelent pentru a petrece o eternitate și a îngheța în timp.

Și când eu credeam că viața nu poate fi mai frumoasă -ce să vedeți?- a venit 2017. A venit cu copilul meu frumos și mi-a dat peste nas. A venit cu o iubire covârșitoare care mă înalță spre zări ori de câte ori îl văd fericit. A venit cu un puști care se luminează mai tare decât orice Soare când mă vede pe mine sau pe taică-su. M-am trezit plângând de multe ori în timp ce se răsucea și se împingea în mine, gândindu-mă că va crește. Gândindu-mă că va trece și 2017.

Și ce credeți? A trecut. Cum a trecut şi 2018. Un an în care Luc s-a dezvoltat, în care a învățat să meargă, să țipe “mamiiii” minute în şir, să închidă ochii, crezând că aşa nu îl mai vede nimeni, să spună primele propoziții, să o facă pe mama “balenă” sau pe mine “vițel” sau “broască”. Un an în care iubirea dintre noi a crescut exponențial, în care ne-am dat seama că familia este mai importantă decât orice venit, în care ne-am lămurit că fără sănătate nu faci nimic.

Un an în care blogul a crescut îmbucurător, în care mi-am publicat o poveste pentru copii la editura Creanga Fermecată, care a fost menționată şi în revista Femeia. Un an în care am apărut la bloggeri faimoşi, printre care Prințesa Urbană, cu un guest post despre bunicii mei, Amina Tomescu – un guest post despre expunerea copiilor în online, un an în care Patricia Lidia Popescu Cevei şi Florina Turuga au scris despre mine aici şi aici. Un an în care am construit prietenii şi am înnodat fundițe în jurul lor, în care Florentina Baloş şi WAHM m-au ajutat enorm. Ba chiar, anul acesta m-am licitat pe mine la o campanie umanitară marca LaPrimulBebe şi mă voi întâlni cu o cititoare frumoasă, care a plătit/donat asociației să se vadă cu mine. Este fantastic! Anul acesta mi-am cunoscut țara sufletului pierdut, Japonia, şi mi-am scuturat lacrimile stoarse din cauza dințişorilor bolnavi ai lui Luc. Am plâns, mai plâng, dar astfel de probleme m-au întărit. În orice caz, cu bune, cu rele, mi-ar fi plăcut clar să ne oprim aici şi să râd zilnic de copil şi silabele lui. De blog, de voi, de casă. Dar greşesc.

Mi-am dat seama că eu plâng de ceva timp să opresc prezentul, când viitorul a fost din ce în ce mai bun. Din ce în ce mai plin cu sens. Dacă m-aș fi oprit în 2015, nu mai rămâneam însărcinată. Dacă m-aș fi oprit în 2016, nu îmi mai cunoșteam copilul. Dacă m-aș fi oprit în 2017, Luc nu ar fi învățat să meargă, să vorbească şi nici nu mi-aş fi publicat povestioara pentru copii. Dacă m-aş fi oprit în trecut, nu aş fi cunoscut viitorul cel bogat.

Așa că, 2019, îți urez bun venit și te provoc să îmi aduc fericiri mai mari decât cele de până acum. Pariu că poți?

Poza: arhivă personală.

Cu drag de Noul An,

Alexandra

Please follow and like us:

0

0

0

0