Adormim dansând sau despre cum suntem zilnic în club, la operă sau filarmonică

De când a fost mititel,copilul ăsta al meu minunat nu a prea dormit la sân. Foarte rare au fost cazurile în care i s-au închis ochii sugând. Nu știu de ce, dar nu punea geană pe geană decât dacă îl legănam. Îl plimbam cu căruciorul prin casă, îi cântăm în balansoarul de alăptat, l-am pus chiar și pe pernă, pe picioare, la sfatul mamei, care venise la București să îmi gătească și să mă hrănească (extraordinar, știu!). Dar cel mai ușor adormea dansând. Muzică în surdină și mișcări ritmice, suave, lente sau rapide de vals, de tango sau salsa până simțeam cum tot corpul i se detensionează, fața i se înseninează, iar mânuțele îi atârnă ca niște cârnăciori pe sârmă.  

Dar pe la două-trei luni ale lui Luc, am venit la Voineasa la ai mei, fiindcă soțul trebuia să plece din țară (taman în Japonia!), mama nu mai voia să audă de București și singuri nu voiam să rămânem. E lesne de înțeles că nu am cărat balansoarul, căruciorul nu prea mai avea loc în casă printre miile de bagaje, iar cu legănatul pe picioare nu am mai fost de acord. Mi se părea că săracul copil adoarme de amețeală, înțelesesem că nici creierului nu îi făcea bine și, fără să glumesc, parcă auzeam și lăpticul cum i se mișcă în burtă dintr-o parte în alta. Așa că, la somnurile din casă, am rămas la dans. Dar brațele mele? Ce aveam să mă fac când va mai crește?  

Ei, și la recomandarea unei mămici, am apucat de am cumpărat un sistem de purtare ergonomic, o Manduca (un fel de marsupiu, dacă vreți), să îl transport mai ușor pe afară. În cărucior nu mai binevoia să stătea decât din joi în poi’, iar când se plictisea, țipa să îl ridic, arcuindu-se de spate de parcă landoul ar fi avut jar sau mărăcini. Și cine mă cunoaște, știe că sunt pișpirică de fel și forțoasă-spre-deloc, așa că, să îl țin în brațe cât era ziulica de dragă, nu puteam. Oricât aș fi vrut. Așa, cu sistemul, părea să fi câștigat la loterie. Și de atunci, îl pun în Manduca și dansăm.

De fiecare dată când trebuie să adoarmă, noi suntem în club, la operă sau la filarmonică, depinde de coloana sonoră, și suntem doar noi pe scenă. De fiecare dată ne sorbim unul pe altul și ne înțelegem doar din gesturi. El își strânge mânuțele la piept, ca un pui de koala, sugând în tăcere cu ochii ațintiți la mine. Eu mă joc cu părul lui, îi mângâi sau îi sărut fruntea și mă unduiesc pe ritmul muzicii, uneori scăpându-mi și niște versuri. Îi mai ocolesc privirea fixă și serioasă din când în când, să nu mă pufnească râsul, dar ajung chiar să mă rușinez când văd că mă studiază atât de insistent. “Oare îi par chiar așa de frumoasă?”, mă întreb adesea. Pentru că vă spun sincer, așa mă face să mă simt. Mă face să mă simt cea mai frumoasă ființă de pe Pământ când mă pierd în ochii lui verzi și adânci. Și credeți-mă, nu-s.

Dar de un timp de vreme, a început să muște în timp ce suge. Rău. Sunt câteva cauze pentru acest comportament, dar eu l-am pus pe seama dințișorilor. Și fiindcă ajunge să îmi dea și sângele, am început să caut alternative de adormire. Fie îl dansează soțul sau mama (uneori fără succes și ajunge tot la mine), fie îl plimbăm pe afară în Manduca până adoarme liniștit, unde nu îmi caută sânul. Iar pentru somnul de seară, am început să îl învățăm să adoarmă singur. Stingem luminile, îl punem între noi, îi explicăm că urmează să facem nani, iar eu și soțul ne întrecem apoi în sforăieli. Dar credeți că funcționează? Deloc. Ne dă picioare în cap, ne trage de păr și începe să ne muștruluiască în limbă lui până ne pufnește râsul. Mai mult, se pune pe mine și mă trage de bluză să mă ridic. În final, mă supun și îl iau la dans. Dar nu o să ne dăm bătuți. Ușor-ușor, tot o să îl învățăm. Dar până atunci, cred că vrea să ne mai bucurăm de club, de operă sau filarmonică.

 

Mulțumiri fotografului: Ionuț Mirgioagă

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.