Abia aştept să poată să-mi spună ce îl doare…

0 Comentarii
Abia aştept să poată să-mi spună ce îl doare…

Nu ştiu dacă mai ţineţi minte când vă spuneam că nu îmi doresc nimic de la frăţior în afară să fie sănătos şi mai liniştit decât Luc. Şi exact aşa este. Dacă în primele săptămâni se trezea foarte, foarte des de la gaze (nu plângea, dar se smucea pe toate părţile), unde eram amândoi chiauni de somn, deja de o lună jumătate nu se mai foieşte şi doarme bine. Şi, odată cu el, şi eu.

Au fost de ajutor şi picăturile pentru colici (am încercat câteva până să vedem care îi priesc), dar şi zgomotul alb. Uscătorul de păr, mai exact. Deşi pe mine mă doare capul deja numai când mă gândesc la el, Alec aşa adoarme. Noaptea, când se foieşte şi nu reuşeşte să închidă ochii, pornesc foehnul câteva minute şi, imediat, adoarme profund. O să renunţăm încet-încet la el, să îl folosim din ce în ce mai puţin, dar faţă de Luc, pe care trebuia să îl legăn noaptea să readoarmă, acum mi se pare lux.

Vă povestesc un pic istoria nopţilor ca să înţelegeţi că nu mai sunt aşa albe. Sau, cel puţin, e o perioadă mai blândă

Însă, am avut şi două episoade grele. Unde a plâns destul de tare, destul mult şi m-am simţit de-a dreptul neputincioasă. Urla sărăcuţul cu toată puterea, se zbătea, dădea din picioare şi mă privea cu nişte ochişori rugători de ţi se sfâșia sufletul: “mami, te rog, ajută-mă!”, strigau. Iar eu mă străduiam din răsputeri să ghicesc ce are. Le luam pe rând. 

La primul episod, am ghicit după vreo 40-50 de minute. Se iritase (după mine, puțin) la funduleţ.

La al doilea, nu mi-am dat seama nici după două ore. Asta s-a întâmplat acum două nopți, de la 4 la 6 dimineața neştiind cum să îl calmez. În final a adormit, de la epuizare, cred, dar am sunat totuşi la Peditel:

-Ce ați mâncat? Cred că a avut crampe dacă dădea din picioare, mi-a spus doamna doctor după ce am luat totul la rând.

-Singurul aliment nou al meu a fost un mango. O jumătate, de fapt.

-E posibil de acolo.

Posibil. Cuvântul magic “posibil”.

Era posibil, dar ar fi putut fi orice altceva şi nu voi şti niciodată.

E foarte greu când bebeluşul plânge o oră- două încontinuu şi nu îți dai seama de la ce. E foarte greu să stai cu el în brațe, neputincios, şi să te rogi să îi treacă. Sau să îți dea un semn. Un indiciu. Să ghiceşti ce are. Ceva ce ai mâncat şi nu i-a priit? Fundulețul? Crampe? Gaze? Vreo etichetă? Frig? Cald? Dai cu presupusul, testezi fiecare posibilitate şi, dacă nu merge, treci la următoarea.

Eu nu aştept să meargă, să vorbească, să îşi ducă degetul mare la gură, nu aştept să crească să mergem în vacanță toți patru, nu aştept să sară din etape. Dacă am învățat ceva de la primul copil e să nu aştept viitorul, ci să mă bucur de prezent. De acum. De mogâldeața care e acum, de bebeluşul de 6-7 kg, ce gângureşte, cântă pe limba lui şi se rostogileşte de pe burtă pe spate.

Dar sincer, sincer vă spun, abia aştept să poată să îmi spună ce şi unde îl doare

Şi chiar dacă am avut până acum doar două-trei astfel de episoade, aş fi preferat să nu am niciunul. Aş fi preferat să nu existe niciun moment în care ochii lui azurii să mă implore să îl ajut, iar eu, mama lui, să nu pot.

PS: ştiu despre teoria plânsului ca eliberator de stres, dar nu se aplică la bebeluşi.

Poza: noi doi înainte de noaptea cu cele două ore de plâns.

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply