13 principii după care să încercăm să ne educăm copiii

0 Comentarii
13 principii după care să încercăm să ne educăm copiii

Reiterez ori de câte ori am posibilitatea că eu nu cred în perfecţionism. Nu cred că putem fi părinţi perfecţi, dar cred că putem învăţa să fim mai buni azi decât ieri. Eu sunt o mamă obişnuită, care încearcă din răsputeri să se crească pe ea însăşi, ca să îşi poată creşte copiii cu blândeţe. 

Aşa că, fac ce pot mai bine: citesc, mă documentez, fac cursuri, întreb specialişti şi, cel mai important, îmi întreb inima: draga mea, ţie ce ţi-ar fi plăcut să schimbi din copilăria ta? Pentru că multe alegeri pe care le luăm pentru copiii noştri se oglindesc în alegerile pe care părinţii noştri le-au luat pentru noi. Şi e bine să conştientizăm că poate unele nu au fost atât de inspirate pe cât ar fi trebuit.

Împreună cu Raluca Sadula, specialist ce facilitează cursuri de comunicare nonviolentă şi Cercul Siguranţei (o bijuterie de curs de parenting), am creionat câteva principii după care să încercăm să ne educăm copiii. Sigur că sunt doar vârful aisbergului, că trebuie să săpăm mult mai adânc, dar cred că pot fi utile pentru începători ca mine 🙂

1.  Ne exprimăm iubirea cât de des putem şi în feluri variate: îmbrătişându-i, spunându-le că îi iubim, jucându-ne, petrecând timp cu ei

E uşor şi natural să le arătăm că îi iubim. Îi îmbrățișăm, petrecem timp cu ei, îi ascultăm când au nevoie să fie ascultaţi, le oferim mângâieri şi sărutări cât ne lasă. Şi zi, şi noapte, nu doar în somn, cum se spunea pe vremea noastră.

Toate aceste gesturi de afecţiune eliberează oxitocina, hormonul dragostei, care oferă copilului un sentiment profund de calm, căldură emoţională şi mulţumire.

 

2.  Înţelegem că, în spatele fiecărui comportament, există o nevoie

E mare lucru să înţelegem că puii noştri nu încearcă să facă intenţionat anumite lucruri, nu încearcă să ne facă nouă în ciudă sau să îi rănească pe cei din jur. Nici când lovesc, nici când se dau cu fundul de pământ, nici când ţipă sau plâng în magazin.

Pur şi simplu nu îşi pot controla toate emoţiile copleşitoare şi se pot simţi frustraţi că nu le-a fost satisfăcută una dintre cele trei nevoi psihologice despre care poveşteşte Urania Cremene: conectare, competenţă şi control.

Ce am putea face noi ca părinţi pentru a veni în întâmpinarea acestor nevoi?

 De exemplu, pentru CONECTARE: când se joacă şi vrem să îl chemăm la masa,  putem merge aproape de el şi ne arătăm interesul despre jocul lui de până atunci înainte de a-l invita la masă.

Pentru COMPETENŢĂ: atunci când copilul îşi ia o responsabilitate (să îngrijească o plantă, să pună masa etc) îi oferim tot creditul şi îl sprijinim atunci când cere ajutorul fără să îl corectăm.

Pentru CONTROL: îi oferim situaţii în care să aleagă fie hainele, fie ce îşi doreşte să mănânce din ceea ce este pe masă, ce carte să citească, ce activitaţi să facă etc.

 

3.  Le spunem adevărul

Încercăm, pe cât posibil şi pe înţelesul lor, să le explicăm copiilor orice, să nu îi subestimăm, să nu îi păcălim sau să îi minţim.

Mănâncă ciorba toată din farfurie, că vine Baba Cloanţa şi te ia  poate fi înlocuit cu:

Mănâncă, te rog, fiindcă apoi o să strâng masa şi, dacă o să îţi fie foamne, nu o să mai poţi mânca decât diseară, la cină.

 

 4. Impunem limite ferm, dar blând

Copiii au nevoie de limite, să se simtă în siguranţă, nu trebuie să ne fie frică să spunem NU. Diferenţa constă în modul în care o facem.

Desigur, ideal e să le spunem ce să facă, mai degrabă decât ce să nu facă:

Nu alerga pe trecerea de pietoni! – poate să se transforme în:

Mergi mai încet pe trecerea de pietoni!

Dar când folosim negaţia, e bine să fim blânzi şi fermi în acelaşi timp, fără să îi bruscăm, să îi ameninţăm. 

Spre exemplu, dacă suntem în parc şi aruncă cu nisip în copii, putem să îi spunem calm:

Nu arunca cu nisip înspre copii, îi poţi răni! Poţi arunca pe iarbă. (oferim alternativă)

Dacă persistă, le putem spune la fel de calm:

Nu pot să te las să arunci cu nisip, hai să  mergem în altă parte!

Hai să ne jucăm cu excavatorul! (alternativă)

 

5.  Le vorbim copiilor despre consecinţele acţiunilor lor în loc să îi pedepsim sau să le oferim recompense

Este important ca un copil să înţeleagă de ce trebuie sau nu trebuie să facă un lucru. 

Spre exemplu, în cazul pedepsei:

Dacă nu strângi jucăriile, nu mai mergem în parc. Aceasta este o pedeapsă, care s-ar putea să meargă pe termen scurt, însă, pe termen lung, s-a dovedit că nu, fiindcă puii noştri nu văd legătura dintre strânsul jucăriilor şi parcul. 

Însă, dacă îi arătăm copilului consecinţa acţiunii lui şi spunem:

Dacă nu strângi jucăriile, o să călcăm pe ele, o să ne doară sau chiar o să le stricăm, el va putea înţelege legătura dintre cauză şi efect.

În ceea ce priveşte recompensele, e acelaşi lucru.

Dacă strângi jucăriile, o să îţi dau o acadea – are la bază acelaşi principiu. Copilul nu înţelege de ce e bine să nu stea cu maşinile în mijlocul casei toată ziua. Şi, probabil, în viitor va face lucruri doar pentru că va primi stimulent.

 

6.  Să trăim noi înşine în valorile pe care am vrea să le transmitem copiilor noştri

Mi se pare că cea mai bună metodă de parenting este cea prin exemplu. Copiii nu învaţă din ceea ce le spunem, ci mai degrabă din ceea ce văd la noi şi facem noi. Le arătăm cum să punem şerveţelul la coş, le arătăm cum să luăm un melc din mijlocul străzii să nu îl calce maşina, le arătăm cum salutăm, cum ajutăm, cum stăm corect la masă, cum ne spălăm pe dinţi. Şi le arătăm ori de câte ori e nevoie, fără să îi certăm că încă nu au înţeles. Cu timpul, exact asta se va întâmpla. 

Mi s-a întâmplat, anul trecut, să îi spun copilului meu că statul pe telefon ne strică ochii. La care Luc mă întreabă: tu de ce stai?

 

7. Suntem un refugiu pentru copii

Să fim prezenţi lângă ei indiferent de natura emoţiilor lor. Atunci când stăm lângă un copil care are un tantrum, ne construim relaţia de încredere în care copilul ştie că este bine primit cu tot ceea trăieşte şi simte.

 

8. Să fim conştienţi că lucruri care ne stimulează în relaţia cu copiii noştri au rădăcini în trăirile noastre  din copilărie

Nu ştiu câţi dintre voi, cei de mă citesc, aveţi nevoie să mergeţi în copilărie şi să alinaţi copilul din voi, însă eu ştiu sigur că da. V-am mai povestit că, fiind sora mai mare, eram des certată şi altoită pentru greşelile fratelui mai mic, iar acest lucru nu aş vrea să se repete cu Luc şi frăţiorul lui. Aşadar, conştientizăm lucrurile ce nu ne-au adus bucurie şi încercăm să ne vindecăm de ele (recomand terapia), ca să nu le reflectăm asupra copiilor noştri. Valabil şi pentru următorul principiu.

 

9. Nu lovim, nu ne jignim copiii  şi cerem ajutorul

Îmi e greu să recunosc, deşi am făcut-o de câteva ori tot cu dorinţa de a ajuta părinţii ca mine, însă, în conflicte, la început,  m-am auzit vorbind aşa cum îmi mai spunea mama când nu îşi putea gestiona furia: Nu ai motiv să plângi, lasă că îţi dau eu! Şi, sigur, instinctul de a lovi a existat şi încă îl mai simt ascuns în mine. Însă, cu terapie, cu înţelegere faţă de mama, cu dorinţa de a rupe acest cerc vicios, reuşesc să mă controlez.

Totuşi, dacă s-ar întâmpla, trebuie să cerem ajutorul, să vorbim despre ce trăim, despre cum am putea să facem diferit data viitoare, despre ce ne-ar putea opri să facem ceva diferit.

La fel, să evităm etichetele: eşti rău, eşti obraznic, neruşinatule! – Nu există copii răi, ci doar copii care nu se simt înţeleşi.

 

10. Când plâng, e bine să îi consolăm

Despre plâns, am putea scrie o carte, însă o să mă rezum la câteva aspecte:

  • E normal ca puii noştri să plângă, e bine să nu le distragem atenţia sau să le spunem Gata, nu mai plânge!, fiindcă, e dovedit ştiinţific, că prin plâns sunt eliminate emoţiile negative şi stresul. 
  • Când vorbim de bebeluşi, este altceva. Ei plâng fiindcă nu au o nevoie satisfăcută, nu plâng fără motiv (fie le este foame, sete, fie le este cald, fie îi doare ceva), iar sfatul Lasă-l să plângă, că îşi formează plămânii! este un mit. 
  • Când plâng, e bine să le fim sprijin, să îi întrebăm dacă vor o îmbrăţişare, să nu plecăm şi să îi lăsăm singuri (poate doar dacă ne cer). Sentimentul de confort în braţele mamei, când le e greu, este un pansament pentru copii. Ştiu că vom fi acolo pentru ei, indiferent de situaţie.
  • Dacă ne e greu nouă să facem faţă plânsului lor, nu putem să îl conţinem, vine de la copilul din interior, de la noi, care, probabil, am fost lăsaţi să plângem neconsolaţi.

 

11.  Să ne ascultăm copilul

Ascultă-l plin de curiozitate, nu pentru a-l corecta sau a-l combate, ci pentru a întelege cum se vede lumea din perpectiva copilului nostru, ce simte şi cum traieşte diferite experiente. Să ascult cu toata fiinţa mea, să mă conectez cu emoţia şi nevoia copilului meu într-o anumită situaţie este una din pietrele de temelie ale încrederii în relaţia noastră. Vreau ca puiul meu să aibă experienţa că este primit şi ascultat cu toate trăirile lui.  

 

12. Revino în relaţie pentru a repara

Ni se întâmplă să nu răspundem mereu adecvat nevoii copilului sau să lezăm prin acţiunile noastre, iar atunci aş vrea să îmi amintesc că siguranţa emoţională nu vine din faptul că noi, părinţii, nu vom face greşeli în relaţie cu copiii noştri, ci, din faptul că, atunci cand greşim, copiii noştri au siguranţa că noi revenim în relaţie să reparăm, să ne reconectăm.

 

13.  Avem grijă de noi

În toată zarva din parenting, e important să ne uităm în oglindă şi să ne îndreptăm atenţia şi spre noi. Spre nevoile noastre şi luăm pauze cât şi cum putem. Dacă noi suntem bine şi odihniţi, dacă noi suntem fericiţi, copiii vor fi la fel. Pentru a avea înţelegere şi empatie, este esenţial să avem noi rezervoarele pline şi să nu aşteptăm să se golească pentru a ne aminti să avem grijă de noi.

 

Cam acestea sunt principiile după care încerc să îmi educ copiii. Nu reuşesc să le îndeplinesc mereu pe toate, dar faptul că le am în minte, mă ajută enorm.

PS: Îi mulţumesc Ralucăi foarte mult pentru ajutor. Urnătorul ei curs va fi la final de ianuarie, aici.

PPS: Recomand, încă o dată, acest articol, al  Ioanei, Prinţesa Urbană, despre educaţia cu blândeţe.

Poza: unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.