Sunt aici pentru tine. Dar acum sunt un pic mai mult pentru copiii noştri

0 Comentarii
Sunt aici pentru tine. Dar acum sunt un pic mai mult pentru copiii noştri

Nu ştiu cum e în alte case. După alte uşi, în spatele altor porți. Nu ştiu câte perechi mici de încălțări aş găsi în hol, câte perechi mici de ochi m-ar privi pe geam când aş trece.

Dar ştiu că noi avem doi copii. Tu şi eu. Aşa cum ne-am dorit. Unul de patru ani, altul – de o lună. Ştiu că este cea mai împlinitoare etapă din destin, dar şi cea mai aglomerată. Cea mai provocatoare. Cea mai copleşitoare.

Simt de parcă am ajuns pe Lună pentru prima oară, doar că nu am un scaun pe care să mă aşez. 

E o etapă în care amândoi muncim de acasă, printre râsete şi plânsete deopotrivă, printre citit poveşti, dat un şut în minge, construit poduri, vizite la doctor. Ne zbatem, ne agităm de dimineața până seara.

E o etapă în care fiecare îşi cântăreşte zilele, orele, care-s mai goale sau mai pline, e o etapă în care numărăm pe degete momentele pentru sine, pentru respiro, pentru un film sau un alergat.

Dar am mai trecut o dată prin asta, îţi aminteşti? La prima noastră iubire. Acum patru ani.

Suntem în acea etapă în care cred că trebuie să le dăm lor timp, în primul rând. Lor, copiilor noştri. E o etapă în care ne punem noi puțin, doar puțin pe hold şi ne îndreptăm toate braţele spre ei.

Spre copilul mic, care trebuie să crească, să facă inele la mâini şi picioare, dar şi spre copilul mare, care are nevoie să ştie că încă-i suntem de-a dreapta şi de-a stânga, că nu am plecat nicăieri, doar a mai venit un omuleț între noi.

E o etapă unde în aceste prime luni te rog să îmi dai răgaz.

Să nu te superi când ție îți pun copiii în brațe, iar mie – dopuri în urechi.

Să nu te superi când îți vorbesc de cât de des a mâncat cel mic, iar pe tine nu te întreb dacă îți e foame.

Să nu te superi când, în loc să îți răspund la îmbrățişare, eu doar zâmbesc şi mă întorc pe partea cealaltă. Să dorm.

Îmi pare tare rău, dar e o etapă în care izbucnesc şi îmi vărs frustrările pe tine. Aşa cum mai faci şi tu. 

E fix etapa aceea în care ai permis şi nu ai mai condus de ani buni. În care eşti stângaci, în care te preocupă mai tare maşina decât pe cine ai dreapta. Te uiţi să vezi dacă ai centura pusă, oglinda fixată, luminile aprinse şi abia apoi îţi rogi partenerul să dea drumul la radio. Să cântaţi la semafor.

E o etapă în care haşurăm şi tăiem bucăţi din noi, dându-le lor pe cele mai mari.

De atenție,

de înțelegere,

de mângâiere.

De mine,

de tine.

E o etapă în care o cină romantică înseamnă să mâncăm pe rând în linişte. O sărutare pasională înseamnă un scurt pupic cu martori, unul agăţat de sân, altul – de picior. E etapa în care “cum eşti?” se transformă în “a făcut caca?” sau “a mai făcut vreo criză?” E etapa în care seara la film în doi se transformă în clubul de lectură în patru. Şi e minunat şi aşa.

Pentru o perioadă. Cât au nevoie, cât putem. Lunile acestea. Apoi, ne vom găsi cum ne-am găsit şi prima dată. Nu, nu ne îndepărtăm doar pentru că avem grijă de ei, doar pentru că vreau să am grijă de ei. Sunt aici pentru tine. Dar acum dă-mi voie să fiu un pic mai mult pentru copiii noştri.

Nu ştiu cum e în alte case, dar aşa aş vrea să fie la noi.

***

 Poza: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.