Când copilul mare testează să vadă dacă dragostea e încă acolo

0 Comentarii
Când copilul mare testează să vadă dacă dragostea e încă acolo

Mai primiți un articol legat de adaptarea noastră? Adaptarea fratelui mare la fratele mic. Am mai scris săptămâna trecută că nu a fost floare la ureche, iar voi m-ați încurajat că va fi bine. Din zecile de mesaje, unul singur mi-a spus că exagerez, restul – foarte empatice şi înțelegătoare. Însă zilele trecute mi-a scris o mamă, spunând că pare că e totul perfect la noi. Ca în filme.

Perfect? am întrebat. Înseamnă că nu am fost suficient de clară în primul articol: a fost al naibii de greu.

Abia acum, după trei săptămâni de când suntem acasă cu frățiorul, pot să spun că suntem bine. Mă rog, eu eram de la bun început, dar puiul meu mare a avut mult de cântărit în (dez)echilibrul nostru. Am simțit cum se schimbă, cum se sperie de gânduri şi trăiri noi, l-am văzut cum încearcă să îşi ascundă frustrările, cum se teme că nu mai e iubit şi cum izbucneşte din senin, ajungând la tantrumuri-record.

Trei zile din aceste trei săptămâni au fost nu grele, ci extraordinar de grele, Luc trântind cinci crize (le-am şi numărat) de am crezut că leşină de la țipat. Sau că leşin eu de la ascultat. Au durat undeva la 10-15 minute şi – vă mărturisesc – că nu l-am mai recunoscut. Părea a fi un adolescent furios şi trădat. 

Singurul meu confort ați fost voi, cei care mi-ați spus că e normal şi că vor trece.

Aşa a şi fost, aşa vă spun şi vouă, celor de treceţi prin adaptare, celor de treceţi prin ce am trecut noi. Doar cu iubire ajungem din nou la mal.

Însă, înarmaţi-vă şi cu răbdare.

Cea mai dură criză a copilului mare a fost cea de acum o săptămână. Dacă mă credeţi, nu mai ştiu exact motivul, nici nu era foarte grav, dar a fost suficient cât să se supere ca niciodată. Oricum nu era motivul real.

-Eşti o fată rea, mi-a spus. Lasă-mă-n pace, du-te-n camera ta, a țipat şi a închis uşa dormitorului.

Eram şocată, fiindcă era pentru prima oară când îmi spunea că sunt “rea” (deşi faptul că a zis fată şi nu mamă a mai îndulcit un pic) şi mă trimitea în camera în care îl alăptez pe frățior. În condițiile în care eu niciodată nu l-am trimis “în camera lui”. Cum încercam să bat sau să intru în dormitor, țipa ca un războinic în luptă.

Nu apucam să îi zic nimic, că îl înțeleg, că sunt lângă el, că poate să vină la mine în braţe, fiindcă mă acoperea cu plânsul şi urlatul. Tot ce am făcut a fost să stau la uşă şi să aştept să se calmeze. Mă durea sufletul că plângea singur, dar să îl aştept a fost cea mai bună decizie. A ieşit şi mi s-a aruncat în brațe, speriat probabil de furia pe care o simțise.

Din fericire, crizele acestea mari au trecut. Au mai rămas unele mici. Uneori mă ignoră, alteori trebuie să îl strig de zece ori, alteori ne conectăm foarte bine prin jocurile lui.

Chiar şi când alăptez, jucăm “I spy”, spre exemplu. Îl pun să ghicească la ce obiect din cameră mă gândesc, iar el e concentrat pe joc, nu pe faptul că frățiorul stă la sân.

Şi ştiu că încă mai are sentimente contradictorii, când îmi spune:

-Mă ții în brațe ca pe Alec?

-Stă prea mult la țiți.

-Doarme prea mult şi nu se joacă deloc.

Dar ştiu şi văd că suntem din ce în ce mai bine.

Aşa că, dacă aveți provocări cu copilul mare după ce naşteți, să ştiți că este normal. Nu ați greşit cu nimic, copilul nu este răsfățat (cum mi s-a mai zis), ci ne testează inconşteint, vrea să vadă dacă dragostea noastră este acolo. Dacă noi mai suntem cu el no matter what.

Chiar şi când nu mai este el singurul pui din casă.

Iar de nu aveți, sunteți norocoşi.

Nopți line vă doresc,

Alexandra

Poza: arhivă personală

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.