“Bine, dacă nu vii în casă, atunci să rămâi afară singur”, i-a zis şi i-a încuiat poarta în nas

0 Comentarii
“Bine, dacă nu vii în casă, atunci să rămâi afară singur”, i-a zis şi i-a încuiat poarta în nas

Întâi să vă spun despre mine. Nu îmi place să arăt cu degetul, sunt ultimul om care ar trebui să judece, critice sau să îşi dea cu părerea despre cum un părinte ar trebui să îşi educe copilul sau nu. Pentru că şi eu fac greşeli gârlă. Singurul lucru în care mi-aş dori să am curajul să intervin ar fi atunci când un copil ar fi bătut. Doar atunci.

În rest, încerc să scriu despre educaţia copiilor, despre ce mai învăţ de la cursurile pe care le fac, de la psihologii cu care stau de vorbă, din cărţile pe care le mai citesc. Încerc să scriu în primul rând pentru mine, să mi se întipărească în scăfârlie, apoi scriu pentru părinţii de se regăsesc sau întâmpină aceleaşi greutăţi.

Deşi nu voiam să povestesc întâmplarea din titlu, tocmai în ideea de a nu crede că arăt cu degetul, am ales totuşi să o fac la vreo săptămână distanţă, să am judecata limpede şi să pot scrie obiectiv. Doar cu scopul de a învăţa. Toţi. Noi toţi.

Era seară deja când copilul meu se alerga cu băieţelul unor vecini, de vreo patru ani, în faţa casei lor. Tatăl copilului îl rugase să intre în casă, apoi îi ordonase să intre în casă, încercase chiar şi o mică păcăleală, dar nu i-a reuşit. Băieţelul tot de alerga cu Luc. Am încercat şi eu să îi spun puiului meu să mergem, fiindcă prietenul lui nu mai poate sta afară. Mă simţeam vinovată că din cauza noastră nu voia să coopereze. Însă chiar când să îl opresc pe Luc din alergat, l-am auzit pe tatăl băieţelului:

“Bine, dacă nu vii în casă, atunci să rămâi afară singur”, i-a zis şi i-a încuiat poarta în nas.

Am rămas toţi trei muţi, până când băieţelul a izbucnit în plâns dureros.  De frică, pentru că era întuneric şi îl terifia gândul că va dormi afară. De frustrare, fiindcă ar mai fi vrut să se joace cu Luc, cu copilul meu. De neputință, că părintele lui îl poate abandona în stradă dacă nu i se supune.

“De ce îmi faci asta?” l-a întrebat, cu mânuţele în aer, alergând spre poartă.

“Pentru că nu ai venit când ţi-am spus eu!”, a urmat replica.

FRICA DE ABANDON

Priveam năucă toată scena. Înţelegeam că părintele ajunsese poate la capătul răbdării, poate pentru ei chiar era târziu, poate trebuia să meargă la baie, poate îi era foame, habar nu am. Dar înţelegeam foarte bine tristeţea din sufletul băieţelului, pentru că şi mie mi se mai spunea aşa.

Şi nu e singurul caz. Am auzit mulţi părinţi care îşi ameninţă copiii cu plecatul.

Dacă nu vii acum, te las aici.

Dacă mai urli, eu am plecat.

Pa, ne vedem acasă, vii singur!

La naiba, şi eu am zis de câteva ori, când eram în parc: 

-Mami, eu plec. Pa!

-Pa, îmi spunea copilul. 

Singurul gând reconfortant e că nu plecam şi nici nu mă prefăceam.

Până am înţeles că nu e bine. Nu e bine să facem asta, fiindcă le inducem frică de abandon. Sentimentul de atașament al unui copil față de părinți este unul dintre cele mai importante lucruri în dezvoltarea copilului, în special în primii ani. Specialiştii spun că amenințarea copilului cu abandonul, chiar și în moduri aparent ușoare, poate zdruncina fundația securității și bunăstării relaţiei noastre. Se deschide posibilitatea ca noi, mama şi tata, cei mai importanţi oameni din univers pentru ei, nu vom putea fi capabili să îi protejăm mereu. Ceea ce pentru copii e înspăimântător: dacă nu noi, atunci cine?

Ba chiar, în viitor, în diverse relaţii, vor renunţa la ei de teama de a nu fi părăsiţi.

Aşa că, data viitoare, când vă mai vin astfel de ameninţări în mine, gândiţi-vă la articol. Gândiţi-vă la cum e mai bine să le spunem “mai avem 10 minute, mai avem 5 minute, mai avem 2”. Să le limităm timpul, fiindcă ei nu au astfel de noţiuni. Ei trăiesc în prezent, acum şi aici. 

La noi funcţionează în majoritatea cazurilor acest cronometru, fiindcă Luc negociază:

Mami, încă un minut şi gata, zice.

Şi îi ofer acest minut, deşi a expirat timpul. Dar apoi chiar vine.

Iar în puţinele dăţi când nu vrea şi chiar trebuie să plecăm, îl întreb:

Vii singur sau te iau eu?

Şi alege prima variantă, chiar şi cu lacrimi.

Prefer să plângă în braţele mele de supărare şi să îl alin decât să plângă de teama că îl voi părăsi.

Pentru că nu, nu voi face niciodată asta. Şi sunt sigură că nici voi.

Poza: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.