Faceți totul în ritmul vostru! Nu lăsa pe nimeni să te facă să te simţi mai vinovată decât o faci tu deja

1 Comentariu
Faceți totul în ritmul vostru! Nu lăsa pe nimeni să te facă să te simţi mai vinovată decât o faci tu deja

Prea îl cocoloşeşti! Prea îl laşi să facă ce vrea şi să îţi răspundă! De ce nu îl înveţi cum să stea frumos la masă? Tu nu vezi cum se maimuţăreşte? Voi sunteţi de vină că plânge atât! Doamne, cât îl mai alăptezi? Că e mare şi dependent de tine.

Şi multe alte remarci care poate sunt bine intenţionate, dar care pe noi ne lovesc din plin.

Nu ai cum să fii un părinte bun la toate. Nu cred că există perfecţionism în creşterea copilului, nu cred că îi putem creşte astfel încât să facă non-stop, încontinuu, 24 din 24 tot ce am vrea noi sau alţii să facă. Pentru că au şi ei nevoile lor, drepturile lor, dorinţele şi personalitatea lor. Nu sunt marionete. 

Însă cred că putem fi mai pricepuţi într-o direcţie, mai îndemânatici şi mai intuitivi în unele aspecte, pe când în altele avem nevoie de îmbunătăţire.

Eu îmi spun adesea: atâta timp cât nu lovesc, cât îl iubesc, cât încerc, pe cât posibil, să îmi păstrez calmul, să impun limite sănătoase, să nu mint copilul, să nu îl subestimez, să nu uit de conectare (pe cât posibil, fiindcă uneori e imposibil, cu toate sfaturile de parenting), cred că sunt pe drumul cel bun.

Iar acolo unde simţim că avem nevoie de ajutor, să îl cerem. Dar să vină de la noi, să nu vină pe fondul unei vinovăţii create de presiunea celor din jur, fiindcă, dacă facem doar de dragul unora sau altora, cred că mai rău facem.

Eu o să vă dau două exemple din viaţa mea unde ne-am chinuit: alăptarea şi somnul.

1. Alăptarea

L-am alăptat doi ani şi cinci luni pe Luc, însă erau persoane din anturajul meu care condamnau asta. Ţin minte că eram în Japonia şi nu voiam să mă întorc cu el în ţară încă alăptând, fiindcă ştiam ce aveau să îmi audă urechile. Ce auzeam de pe la un an şi jumătate: e mare, e dependent, e mămos, cuvinte care parcă îmi dădeau cu şmirghelul pe pielea din interior. Parcă începusem să cred şi eu asta, parcă începusem să mă simt de-a dreptul prost şi, din cauză că am permis să mă afecteze, am început procesul de înţărcare greşit. 

Îmi setasem, doar ca să nu mă judece cei de acasă, să termin cu alăptatul în Japonia. Doar că nu eram pregătită, nu era pregătit şi mai mult ne-am chinuit şi am plâns amândoi. Mai mult rău mi-am făcut, mai mult rău i-am făcut, serios. Mă uitam la el cum stă pe canapea şi ţipă după mine, după sân, şi eu mă întrebam: “de ce fac asta când amândoi suferim şi niciunul dintre noi nu e încă pregătit să renunţe? Doar pentru a da bine în faţa celorlalţi? Doamne, ce proastă sunt!” L-am luat în braţe şi am simţit cum ne revenim.

Însă când am început eu să îmi dau seama că îmi e greu, după ce a început să mă trezească noaptea foarte des, să nu mai simt nicio plăcere, când am început să simt că e momentul, am făcut pasul şi am înţărcat în cel mai blând mod posibil. Vă jur, înţărcarea noastră a fost la fel ca alăptarea: magică. Puteţi citi cum l-am înţărcat în 11 zile aici.

Am început procesul în Tokyo, dar l-am terminat acasă. Eram deja întorşi în ţară, dar nu mi-a păsat. Aşa a fost cel mai bine.

2. Somnul

Şi aşa s-a întâmplat săptămânile ăstea cu somnul. M-am încăpăţânat să nu îl mai dansăm, să nu îl mai legănăm deloc, că e mare la 3 ani jumătate. Aşa cum mi s-a dat de înţeles. Seara e uşor, dar la prânz e foarte greu. Atât de greu, că nu mai doarme pe timpul zilei. Nu mai doarme, înseamnă că e obosit. Că nu te mai înţelegi cu el până seara. Că ai zile incredibil de grele cum a fost cea de ieri. Astăzi am stat o oră să citim în pat şi nu a adormit, dar îl vedeam cât îi e de somn. Îl simţeam cât nu mai poate, dar refuza să doarmă. Aşa că, mi-am astupat urechile de ceea ce zic unii şi alţii (că nu vin ei să vadă cât de greu ne e) şi l-am luat în braţe, la dans. A adormit în cinci minute. Copilul meu a fost azi altfel, ne-am înţeles de minune. 

Poate încă nu e pregătit să renunţe la dans/legănat de tot. Aia este, o să renunţăm cu timpul, încet-încet, insistăm cu varianta culcat, dar nu mai sunt atât de radicală. 

Faceți totul în ritmul vostru

Noi, noi singure, suntem cei mai aspri judecători ai noştri şi, totodată, cei mai slabi avocaţi de apărare. Nu ne permitem greşeli, ne taxăm la reacţie, ce dacă am fost obosită, ce dacă m-am certat cu un prieten, ce dacă am avut o zi proastă la birou, nu contează, nu e vina copilului, puteam mai mult.

Ce vreau să spun e să nu grăbiţi un anumit proces doar pentru că vă spun unii şi alţii. Nu amplificaţi problema mai mult decât e în realitate doar pentru că ne ţin sub lupă unii şi alţii.

Ei nu ştiu toate variabilele voastre, ei nu vă ajung cu pricepere în adâncul familiei, nu vor veni în locul vostru să plimbe copilul ţipând sau nu vă vor putea şterge suferinţa. Nu au cum să înţeleagă ce vârtej vă ascunde inima sau ce neputinţe şi frici se află în sufletul copilului vostru. Voi ştiţi, noi ştim.

Ascultaţi ce trebuie ascultat, schimbaţi ce aveţi de schimbat, îmbunătăţiţi ce aveţi de îmbunătăţit, dar pas cu pas. În ritmul în care dansaţi doar voi şi copiii voştri.

Poză: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

1 Comment

  • avatar

    Anca Iuraşcu

    02/08/2020

    Treaba cu intarcatul, vai! Imi spunea unul si altul ca tre sa intarci pana la un an, maxim un an si 2 luni ca altfel e jale. Si asa mai departe. Si deci avea fata mea un an si 2 luni si inca sugea. Sa ne intelegem, sugea doar seara inainte de culcare si noaptea daca se trezea. Peste zi nu mai sugea de la 11 luni. Si am incercat sa nu i mai dau. Ma stresam ingrozitor, ca ce fac cu ea noaptea cand se scoala, ca biberon nu vrea si etc. Am lasat.o balta. Am zis ca o intarc vara cand pot sa ma duc la mama si sa o las pe ea sa o adoarma ca sa nu mai ceara titi.
    Ei si fata mea la un an si 3 luni a renuntat singurica. N.a mai supt si nici nu s.a mai trezit noaptea. A durat fix 3 zile. Adica atat a durat sa mi se linisteasca mie sanii ca ea n.a mai avut nicio treaba.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.