Haideţi să fim prima generaţie de părinţi care nu îşi lovesc deloc copiii!

0 Comentarii
Haideţi să fim prima generaţie de părinţi care nu îşi lovesc deloc copiii!

-Dacă te dai jos de pe bicicletă, te bat, i-a zis un tată copilului lui, care se chinuia să înveţe să meargă pe o bicicletă cu pedale şi roţi ajutătoare. 

Sincer, nu ştiu dacă glumea sau chiar avea de gând să îl altoiască, dar ştiu că, aşa cum “de morţi numai de bine”, “despre bătaie numai de rău”. Nu aş glumi pe seama ei.

Iar eu visez. De când am devenit mamă şi am înţeles că violenţa nu e bună la nimic,  ba chiar ne calcă sufletul în picioare, visez ca niciun copil de pe lumea asta, din ţara asta, să nu mai fie lovit. Ştiu, poate o să îmi spuneţi să visez mult şi bine, poate o să îmi spuneți că şi în trecut au fost părinți care nu au apelat la violență, dar mult prea puțini. Acum, în anul 2020, mi-aş dori ca toți să facem asta.

Simt că putem dacă ne implicăm cu toţii

Vă mărturisesc că până acum trei-patru ani am fost complet ignorantă, nu mi-am pus niciodată problema că ar fi ceva greşit să educi cu palma, nu ştiam cum se educă un copil altfel, de fapt. În copilăria mea, nu ţin minte niciun prieten care să nu fi primit o curea, o lingură de lemn, un şut în fund, o riglă peste degete de ţi se înroşeau. 

La maturitate, sufeream ori de câte ori asistam sau citeam de vreun caz, dar niciodată nu înţelesesem de ce. Nu are sens să înşir ce atrocităţi s-au întâmplat în ţară de-a lungul timpului, fiindcă îmi fac rău. Încă îmi fac rău, mă înfurie, mă descompun, mă seacă până la piele şi os, însă am înţeles din terapie că, de fapt, Alexandra mică e cea afectată. Traumele copilăriei, foarte, foarte bine ascunse, ignorate sau negate, vor ieşi la suprafaţă mai devreme sau mai târziu. Iar la mine au ieşit odată cu primul meu copil.

Nici nu trebuie să mă credeţi pe mine. Citiţi, căutați, vorbiţi cu un psihoterapeut şi o să vedeţi că instinctul de a lovi pe care unii dintre noi îl avem poate să se diminueze dacă scormonim adânc în cicatricile şi bubele noastre. Ne putem creşte copiii în iubire după ce ne creştem şi ne vindecăm pe noi.

Bătaia scade încrederea de sine a copilului, îi afectează sănătatea mintală, iar relația cu părinții se degradează

Lovitul omuleților noştri nu înseamnă nici pe departe putere. Nu. Înseamnă slăbiciune. Înseamnă că nu ne putem controla tantrum-urile proprii, frustrările şi supărările. Or, ce exemplu suntem noi dacă nu reuşim să facem asta?

Bătaia scade încrederea de sine a copilului, îi afectează sănătatea mintală, iar relația cu părinții se degradează. Şi nu are cum să nu. Dezvoltă o frică nesănătoasă față de noi şi, în final, încrederea va urma aceeaşi potecă. Fiii şi fiicele noastre nu vor mai veni la noi pentru ajutor, de frica unei palme. Nu ne vor mai povesti multe, nu ne vor mai vedea umărul de sprijin şi, involuntar şi neperceptibil poate, se vor îndepărta.

Ba mai mult, o să își amintească mereu despre bătăile din copilărie cu amărăciune. Simțurile li se vor activa și mai acut când vor avea copiii lor, realizând cât de nedreptățiți au fost. Poate nu ne vor spune imediat,  poate nu ne vor spune niciodată. Dar fiți siguri că vor avea o durere în piept. Și, cel mai mult, fiți siguri că nu o să uite. 

Jumătate dintre români cred că lovirea este pentru binele copilului

Din păcate, celebrul raport at World Vision România, lansat 2017, „De ce lovim copiii?”, arată că “trăim în continuare într-o societate în care corecţiile fizice sunt considerate o formă de educaţie.”

  •         1 din 2 părinţi (51%) cred că lovirea este pentru binele copilului;
  •         Doar 1 din 10 (9%) părinţi români nu şi-ar lovi niciodată copilul;
  •         1 din 10 (10%) consideră că lovirea apare din cauza copilului;
  •         8% ar lovi copiii, dar nu ar vrea ca acest lucru să se afle;
  •         8% invocă motivații religioase;
  •         6% lovesc copiii gratuit, fără motiv;
  •         5% afirmă că ar lovi copilul pentru că toată lumea face la fel;
  •         3% se simt foarte vinovaţi după ce lovesc.

Dar eu am speranţe că putem fi prima generaţie de părinţi care nu îşi mai lovesc deloc copiii. Nu doar câțiva, toți. Toți din generația asta. Putem fi prima generaţie de părinţi care conştientizează câtă mizerie poate lăsa o bătaie în sufletul unui copil. Nu, nu în sufletul unui copil, ci în sufletul copilului nostru, pe care NOI l-am adus pe lume, fără voia lui. 

Noi putem schimba asta. Acum avem mai multe studii şi informaţii la îndemână faţă de cum aveau părinţii noştri. Aşa au fost vremurile, putem să trecem peste ele, dar să nu le repetăm. 

Gândiţi-vă că jumătate dintre români cred că lovirea este pentru binele copilului. Însă, dacă fiecare dintre noi, care nu crede asta, şi-ar convinge un prieten-părinte, unul singur, că bătaia nu e ruptă din Rai, ci din traumele copilăriei noastre, avem mari şanse să evoluăm. Să reuşim.

Iar dacă vă întrebaţi cum să îi educăm altfel? Vă las un articol minunat al Prințesei Urbane, despre educaţia cu blândeţe, care vă îndrumă şi vă arată alternative.  Bune:

https://www.printesaurbana.ro/2020/05/educatie-cu-blandete.html

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.