În sarcina asta am dormit mai mult decât am dormit în toţi cei trei ani ai primului meu copil. Bine, exagerez, dar înţelegeţi ideea că aş dormi chiar şi acum când scriu. Ieri însă a fost apogeul. Fusesem la Vâlcea dis-de-dimineaţă  să îmi fac analizele lunare de sânge (toxoplasma), unde m-am consumat foarte tare, că nimeni, dar absolut nimeni nu ţinea cont de nicio distanţare socială şi cei din spate îmi suflau în ceafă. 

 În fine, o altă poveste.

 Ei, şi când am ajuns înapoi acasă, la Voineasa, am simţit cum pic de somn. Îmi era rău de somn, o stare pe care nu o mai simţisem de foarte multă vreme.

-Du-te şi pune capul jos pe pernă, că stau eu cu copilul, mi-a spus mama.

Nu ştiu dacă mă credeţi, dar în momentul acela am simţit cum mi se ridică de pe umeri o halteră de 50kg. M-am simţit eliberată de o tensiune apăsătoare. Îmi era aşa de rău din cauza somnului, că nu aş fi fost în stare să stau cu Luc. Sau aş fi stat, dar probabil nu aş fi fost o companie plăcută. 

Şi atunci mi-am dat seama cât de norocoasă sunt, cu toate certurile pe care le mai am cu ei din cauza diferenţelor noastre, că părinţii mei vor să se implice în viaţa copilului meu. Că vor şi pot să mă ajute.

Sigur, nu e obligaţia niciunui bunic să facă asta, toți au dreptul să îşi trăiască viața aşa cum doresc (o pensie liniştită), dar pentru noi, ca părinţi, ei pot fi o gură de aer de munte. 

Să te trezeşti cu ciorba încălzită, pusă pe masă.

Să dormi până la 10 dimineaţa.

Să ai timp de o plimbare prin pădure, tu cu bebeluşul din burtă ce va veni.

Să stai pe balcon şi să citeşti Prietena mea genială de Ferrante.

Să fugi până la magazin să îţi iei îngheţată, pe care să o mănânci pe bancă, fără să te vadă copilul.

Să te bucuri de bucuria lui când se joacă cu bunicul pituluşu sau cu bunica cu mingea şi maşinile.

Să ai timp să respiri.

Poate ne ajută fiindcă nu au uitat cum e să fii părinte. Poate ne oferă timp fiindcă nu au uitat cum eram noi mici şi aveau şi ei nevoie de ajutor. Sau poate ne ajută doar din dragoste pentru noi sau pentru nepoţi. Indiferent cum ar fi, să nu uităm să le mulţumim. Nu sunt obligaţi, dar sunt minunaţi.

Poza: mama şi Luc, azi, la strâns de fân

Cu prietenie,

Alexandra