Când amintiri de-ale voastre devin, în cele din urmă, doar ale tale

0 Comentarii
Când amintiri de-ale voastre devin, în cele din urmă, doar ale tale

-Vezi, mami, cum stăteai mereu la mine în brațe? îl întreb, arătându-i poze de anul trecut, când îl plimbam în sistem.

-Ce e asta? întreabă el curios.

-Care? întreb eu cu sufletul deja franjuri, înţelegând din prima.

-Asta. Şi pune mâna fix pe Manduca lui, sistemul pe care nu îl mai folosim de vreo jumătate de an, dar pe care l-am folosit până atunci aproape zi de zi.

Manduca aceea în care l-am plimbat până la 2 ani şi 10 luni, în care a fost alăptat până la 2 ani şi cinci luni, în care dansam amândoi nopțile când îl dureau dinții, în care îl linişteam când zburam cu avionul 18 ore, în care dormea la pieptul meu în timp ce eu făceam cumpărăturile sau stătea, pur şi simplu, cu nasul în mine. 

Sistemul acela care mi-a salvat brațele când mergeam prin oraş, care m-a ajutat să nu dărâme rafturi prin magazine, pe care îl simțeam ca o extensie a mea şi un scut de protecție, sistemul care ne-a ajutat incredibil de mult când am fost internaţi în spital şi avea coşmaruri.

Pe cuvânt, de la 4-5 luni (parcă) am folosit-o zilnic. Zilnic. Nu plecam fără ea nicăieri. 

Dacă m-ar fi plătit cineva să îi fac reclamă Manducăi, nu aş fi ezitat (nu, nu m-a plătit nimeni). M-a ajutat enorm. 

Însă dacă mi-ar fi spus cineva că Luc o va uita tocmai pe ea, pe buna lui prietenă, nu l-aş fi crezut.

Înţeleg să uite că zicea “mococecă” la motocicletă, înţeleg să nu îşi mai amintească cum se ţinea de degetul mare când îl alăptam şi îi sorbeam privirea, înţeleg să uite multe, e firesc. Dar nu pot să nu vă mărturisesc că e dureros că nu îşi mai aminteşte ceea ce eu preţuiesc – prosteşte poate! – destul de mult: Manduca aia veche, albastră, uzată, care ne ţinea aproape, lipiţi unul de altul, zilnic. Amintirea noastră cu ea a devenit, de astăzi, doar a mea.

Poză: arhivă personală, când mâncam cu el în braţe un ramen tare bun

Cu prietenie,

Alexandra

 

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.