Sănătatea mintală a copiilor e mai importantă decât orice notă

3 Comentarii
Sănătatea mintală a copiilor e mai importantă decât orice notă

E perioada examenelor, a “ce-ai făcut?”-ului, a “cum a fost?”-ului şi a “cât ai luat?”-ului. E perioada în care se decid drumuri, se schimbă traiectorii, se nasc şi se dărâmă țeluri. Deşi poate pe moment, atât pentru copii, cât şi pentru părinți, pare să fie cel mai important moment din viața lor, aş vrea să le reamintesc că este doar o etapă. Sigur, mai importantă decât altele, doar am trecut şi eu prin toate, dar este doar o etapă din multele ce ne rezervă viața asta.

Şi nu o spun neapărat pentru cei ce nu au probleme, pentru cei ce trec de toate examenele cu brio, ci o spun, mai ales, pentru cei care nu.

Potrivit psihologului Diana Stănculeanu, citată de Republica, 20% dintre copii și adolescenți vor dezvolta o tulburare de anxietate de nivel clinic (confirmată de specialist) înainte de majorat. 

“Este de precizat însă că aproximativ 40% dintre copii se confruntă cu simptomatologie din tabloul clinic al anxietății, cu suferința emoțională aferentă, dar, pentru că nu întrunesc numărul de criterii necesar diagnosticării, rămân în afara statisticilor oficiale,” mai spune psihologul.

Iar printre multitudinea de factori de stres care ar putea duce la anxietate şi depresie în rândul tinerilor se numără şi presiunea performanţelor şcolare.

Frica notelor mici poate ascunde şi frica de părinţi

Îmi amintesc de un copil care îşi dădea pumn în nas la baie, să îi curgă sângele, să nu fie ascultat şi să nu ia notă mică. De frica părinţilor. Îmi amintesc cum o mamă cerea disperată ajutor, pe un grup, pentru copilul ei distrus emoțional, de clasa a V-a, fiindcă obținuse media generală 9.96, iar ta-su, în loc să îl felicite, l-a făcut “prost”. Că nu e de zece. 

Îmi amintesc de o copilă care a vrut să se arunce pe geam de la etajul 1, fiindcă luase 4. Plângea, țipa de durere şi zicea că nu merge acasă, că se sinucide. Noi am început să o ținem, să o calmăm, să o liniştim, să îi spunem că nu e capăt de lume. Dar ştiți ceva? Părinții o fac să fie. Nimeni altcineva. Părinții fac o notă proastă să fie un capăt din lumea copilului.

Notele au importanța lor în sistemul nostru de învățământ, dar nu sunt totul

Nu vă mint că am fost o tocilară. Că am crescut cu presiunea de a avea note mari mereu, mai ales că voiam să arăt că ăştia de la țară nu sunt aşa înapoiați. Că “mai bine carte, decât la stână”, cum mi se spunea. Dar acum, analizându-mă, îmi dau seama că voiam să îmi fac, în primul rând, părinții mândri. Învățam de multe ori de dragul notei, nicidecum de dragul materiei în sine.

Prima notă mică, un 6, am luat-o abia în clasa a noua, când m-am mutat de la uman la real. Când am zis că eu pot şi la mate-info, deşi iubeam româna. Şi când m-a lovit realitatea nivelului la care eram, când domnul profesor mi-a dat 6, am ieşi la baie, m-am proptit de zid şi am început să plâng. 

Ce o zice mama? m-am întrebat. Nu mă durea nota, mă durea gândul că mama va fi dezamăgită. Spre surprinderea mea, mi-a zis doar un “lasă, că se rezolvă” şi, de cum a pronunțat asta, vă jur, toată presiunea mi s-a ridicat de pe umeri şi nu mi-am mai simțit urechile țiuind. Mă durea la bascheți.

Nu spun că notele n-au niciun rol, că nu sunt deloc importante, mai ales în sistemul nostru de învățământ, spun doar că sănătatea mintală a copiilor e mai importantă decât orice

Dacă ar fi să fiu sinceră, dacă nu aveam peste o anumită notă, nu reuşeam să intru la jurnalism la buget, spre exemplu, nu cred că aveam bani să o termin. Nu cred că mai ajungeam să lucrez la revistă, să îmi fac propriul blog. Dar cred că, cu (sic!) încurajarea şi susţinerea părinţilor, aş fi reuşit să îmi găsesc un alt drum.

Cu încurajarea tatei şi mângâierea mamei, cred că orice copil reuşeşte să îşi găsească un drum, chiar dacă nu e cel dintâi. Cu certuri, reproşuri, bătăi, jigniri, ameninţări, s-ar putea să ai mai puţine şanse la reuşită şi mai multe şanse la eşec.

Amintiţi-vă că e doar o etapă şi aveţi timp să remediaţi orice.

Da, poate o fi, nu ştiu, măgulitor să te făleşti cu notele copilului, cu premiile şi concursurile câştigate. Dar cred că mai măgulitor ar fi să se fălească el, copilul, cu părinții lui care îl iubesc, îl susțin şi îl încurajează mereu.

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

3 Comments

  • avatar

    Oana

    25/06/2020

    Foarte bine punctat! Parintii adauga aceasta presiune suplimentara… Imi amintesc si acum cum eram certata cand luam 9. Si chiar daca de multe ori profesorul nu dadea nimanui nota 10, mama zicea ca n-o intereseaza de ceilalti, eu trebuia sa iau 10. De unde obsesia asta pentru note – nu stiu… Si comparatiile cu copilul, nepotul, verisorul nu stiu cui, dar mai ales comparatiile cu sora mea…
    Situatia mea e insa similara cu a ta – am invatat mereu bine si am luat note mari, iar daca nu intram la buget la FJSC probabil faceam Litere, unde intrasem deja la buget, dar nu era ceea ce-mi doream…

    • avatar

      Alexandra Lopotaru

      26/06/2020

      Mulțumesc de feedback! Oare ce promoție ai fost?

    • avatar

      Ralu

      26/06/2020

      Cunoastem. Daca luam nota mica, intreba ce nota a luat cutarescu? Daca luam mare si spuneam despre ceilalti ca au luat mica, nu mai interesa de ceilalti. Noroc ca am reusit sa ma detasez de asta si nu pot spune ca am fost o tocilara, insa peste 9 la BAC tot am luat. Pentru ca am vrut eu si am facut cat am putut

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.