Azi e ziua soțului meu, tatăl copiilor mei! Cum ne-am cunoscut…

0 Comentarii
Azi e ziua soțului meu, tatăl copiilor mei! Cum ne-am cunoscut…

Soțul meu, Andrei, face azi 34 de ani şi mi-am dat seama că nu l-am descris până acum până la capăt. Ştiți acel prieten pe care îl puteți suna oricând, chiar şi la 4 dimineața, să vină să vă ia de pe un câmp că ați rămas în pană? Aşa e el, fără să clipească.

Ştiți acel frate mai mare, care îşi încurajează fratele mai mic şi care se bucură genuin de orice reuşită a lui ca şi când ar fi a sa? Aşa e el, cu fratele lui. Ştiți acel bărbat, care se întoarce zâmbind la mama lui şi îi mulțumeşte pentru tot, fiindcă înțelege cum e să fii părinte? Aşa e el cu mama lui.

Şi mai ştiți acel tată care plânge când îşi vede copilul crescând? Aşa e Andrei. Bun, iubitor, frumos pe toate părțile, pe cât de sensibil, pe atât de rațional şi inteligent.

Ştiți ce mi-a zis azi-dimineață? “Iubita, îți mulțumesc, dacă nu ai fi tu, aş fi mult mai împrăştiat, mai dezordonat, mai neatent şi nu m-aş uita în oglindă să văd cum arăt.” De ziua lui, tot el îmi mulțumeşte.

Când, de fapt, ar trebui să fie invers. Din cei 34 de ani, 21 i-am fost în gânduri. De la 13 ani ține băiatul acesta la mine, pe cât de ireal, pe atât de adevărat. 

M-ați rugat de multe ori să vă spun cum ne-am cunoscut şi azi mi se pare o ocazie perfectă. 

Eram la Voineasa, în vacanța de vară şi, la 9 ani, când treceam din clasa a treia în clasa a patra, am fost să culeg flori de soc, să facem socată, un soi de limonadă cu gust mai dulceag. M-am dus în curtea şcolii noastre, unde un soc bogat şi înalt crescuse deasupra veceului.

Veceul din curtea şcolii, foarte romantic, căruia nu ai cum să îi uiți pereții galbeni, scorojoți. Doar dacă te urcai pe acoperişul latrinei puteai ajunge să culegi acele flori, iar eu – fiind scundă – nu ajungeam nici până la geam. 

Se înserase când eu încă mă chinuiam să culeg, când un băiat s-a apropiat de mine şi mi-a spus că poate să mă ajute. Avea părul negru, ochi ca algele, un pulover bleumarin şi o privire vinovată pe care mi-o mai aruncă şi acum. Era Andrei.

S-a cățărat din câteva mişcări până pe acoperiş şi mi-a adunat o plăsuță întreagă. Deşi stăteam în acelaşi cartier, nu vorbiserăm niciodată până atunci.

Aşa, am devenit prieteni, apoi iubiți, apoi soți şi, acum, părinți. Însă, din vara aceea, chiar din acea vară din copilărie, i-am ajuns cumva în inimă. Andrei, tatăl copiilor mei şi omul sufletului nostru.

Suntem norocoşi să îl avem.

Poză: noi, azi 🙂

Cu drag,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.