“Mami, nu mai plânge! Sunt aici…”

0 Comentarii
“Mami, nu mai plânge! Sunt aici…”

Asta mi-a zis copilul meu de trei ani azi, la prânz. “Nu mai plânge, sunt aici”, două propoziţii care mi-au dat pulsul peste cap. I-am făcut o omidă din hârtie, pe care să o sufle cu paiul şi, după câteva încercări de a se juca cu ea, o rupe. O face ferfeniță, iar eu îmi preschimb zâmbetul într-o mâțăială teatrală, cu buza lăsată, ochi supărați, de mai-mai să dau în plâns. Dar în capul meu, totul era în joacă:

-Hai măi, mami, măi. De ce ai rupt-o? întreb în tonul descris mai sus.

Luc s-a ridicat de pe parchet, s-a pus în brațele mele şi mi-a spus încet să nu mai plâng. “Sunt aici”, a continuat, cu o duioşie ce încă îmi răsună în urechi.

M-a trezit brusc din supărarea mea teatrală şi m-am uitat la omulețul din poalele mele. Oare îl speriasem? Oare exagerasem? Dar cert este că el era genuin preocupat de bunăstarea mea. Un minion, o jumătate de om, cu mânuțe cât un mini-ecler, avea gândul şi sufletul pline de mine. De dorința de a-mi fi bine.  Sincer, mi-au dat lacrimile instantaneu, dar mi le-am ținut sub pleoape până acum, când el doarme şi eu scriu.

Mă uit la el şi mă minunez de cât de mult îl pot adula, de cât de mult îl pot iubi şi mă sperie că încă nu pare să mă potolesc. Sunt trei ani de când suntem împreună şi tot mă minunez zilnic. De el, de noi, de mine, de cum a putut şi încă poate să îmi dezbrace firea până la cele mai naive şi profunde trăiri. 

Să mă iertaţi că nu sunt şi eu un om normal, să scriu de lucruri mai interesante, mai practice şi stau să despic firul în patru din fiecare vorbă sau gest al lui. Mai ales că eu nu îmi amintesc să îi fi zis vreodată “să nu mai plângi”. Dar copilul meu îmi oferă noi şi noi emoţii, cărora încerc să le dau o formă, în faţa ochilor mei, în faţa ochilor voştri.

Stau să mă gândesc mereu la cât de bun poate fi un copil dacă îl laşi să fie, la cât de subestimați şi neînțeleşi am fost unii dintre noi, unii din generațiile trecute, la cât de minunat e să fii părinte şi să te laşi copleşit de bucurii nemaiîntâlnite. La cât de simplu e să explodezi de fericire doar ascultând vocea odorului tău. Cum este posibil aşa ceva? Chiar nu ştiu.

Nu ştiu nici câte omizi îi voi mai face, nici dacă va mai vrea el să fie pentru mine acolo vreodată, dar eu, mama aceasta a lui, care îşi îmblânzeşte inima privindu-l, eu voi fi întotdeauna.

Poza: Etereo Photo, când a împlinit Luc 1 an

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.