Imnul autoizolării: Aşa sunt zilele mele, una – bună, două – grele 

2 Comentarii
Imnul autoizolării: Aşa sunt zilele mele, una – bună, două – grele 

Recunosc. Mie îmi place să stau cu copilul acasă şi mi se pare că e un privilegiu că pot să fac asta. Mi se pare că am avut noroc cu blogul, să pot să încep să îl monetizez. Uşor-uşor. Deşi eu mi-am pus câteva proiecte pe hold zilele acestea, din cauză că toată lumea are de suferit, sunt convinsă că o să fie bine. Şi profit la maximum de faptul că suntem acum împreună. Toţi trei. Lucrăm pe rând, mai mult Andrei, că jobul lui e mult mai stabil decât al meu, dar petrecem şi foarte mult timp împreună.

Zilele şi nopţile nu seamănă între ele, sunt departe de a fi perfecte. Unele sunt mai uşoare, altele – mai grele, unele trec mai încet, altele – abia se mişcă. Uneori am răbdare de mă laudă şi soțul, alteori răbufnesc pe toate părțile, poate prea repede. O să vă dau, mai jos, două exemple clare de cum s-a desfăşurat ultima săptămână pentru noi. Primul exemplu – pozitiv, al doilea – mai puțin.

***

Acum două seri, când Luc avea febră, era atât de mâțait, supărat şi blonăvior, că nimic nu îi convenea. Plângea încontinuu.

-Veau cartea aia, ba nu, o veau pe aia cu luminițe, ba nu cu luminițe, veau pe aia prima. Veau să aibă si-asta luminițeeeeeee, striga şi plângea. 

-Veau lapte cald, ba nu, veau lapte rece, dar nu îmi place aşa rece, de ce e fierbine? Nu mai veaaaaaaaau, îmi dădea peste mână şi plângea.

-Veau la desene, de ce nu mă laşi, că nu e târziu, e dimineață (era ora 20:15), atunci veau cu trenulețul, dar nu merge trenulețul (avea o baterie scoasă), de ce nu mergeeeee? Îl arunca şi, exact, plângea.

Am avut cred că o oră-două în care nu reuşeam să mă conectez cu el, să îi înțeleg toate frustrările, să îi găsesc dedesubturile lacrimilor sale. Dar – vă spun – a fost suficient doar să îl ascult şi să îmi deschid brațele. Să îi fiu acolo, să mă simtă empatică, să nu îl repezesc cu “termină cu plânsul, că nu ai motiv”, să îl las să îşi verse emoțiile pe care avea nevoie să le dea afară. Am coborât mereu, în genunchi, la nivelul lui şi am putut să îi fac față plânsului cu răbdare. Nu mă deraja, nu mă apăsa pe vreun buton, pur şi simplu ştiam că are nevoie de înțelegere şi mângâieri.

Ca după toată supărarea, să mă ia în brațe şi să îmi spună “mami meu drag!”.

Dar ieri, a fost un episod de care nu sunt mândră, căruia nu i-am trecut testul. Însă nu are sens să îl ascund în fundul minții, cred că e important să îl conştientizez ca să pot merge mai departe şi să învăț că încă mai am multe de învățat. Nu despre el, nu despre mămicie, ci despre mine.

Am plantat câteva flori

Plantam flori în grădină, când l-am rugat să îmi dea sapa pe care o ținea el. Aveam nevoie de ea. Nu voia sub niciun chip, voia să sape el buruienile în locul meu. Doar că unele erau atât de adânc înfipte, că nu putea. Aşa că am insistat:

-Mami, ți-o dau înapoi, promit. Uite, de data asta nu ai putut să le sapi, pentru că sunt rădăcinile puternice. Dar eu cred că aş putea. Hai, te rog, dă-mi-o un minut.

A cedat insistențelor, mi-a pus-o în mână, dar şi-a lăsat imediat buza de jos în jos. Nici nu am apucat să îl întreb de ce, că mi-a dat un şut în genunchi.

În momentul acela, eu (Alexandra cea mică, probabil) m-am activat şi m-am înfuriat atât de tare, că l-am luat pe sus, fără vreun avertisment şi l-am băgat în casă în urlete. Plângea cu lacrimi că vrea afară, iar eu încercam să îmi dau seama ce mă aprinsese aşa rău. Nu l-am oprit cum ar fi trebuit, nu i-am impus limita calm şi cu explicație, ci l-am luat pe sus ca din butoi. 

Abia după ce s-a calmat, abia după ce mi-am dat seama de trigger-ul meu de furie (cel mai probabil, caftelile pe care le mai primeam şi eu când eram mică şi peste care nu am trecut de tot) am reuşit să discutăm. Mi-am cerut scuze, şi-a cerut scuze, l-am întrebat dacă ştie de ce am intrat în casă. Eram curioasă ce a înțeles el din pseudo-consecința asta, deloc înțeleaptă, chiar şi pe termen scurt. “Lovit pe mami”, mi-a răspuns. L-am îmbrățişat.

Am mers apoi, din nou, la plivit.

-Mami, poți să îmi mai dai puțin, te rog, sapa ta? l-am întrebat.

-Sigul, mi-a răspuns.

 

***

Cam aşa sunt zilele mele în autoizolare. Una – bună, altele – grele (sau ceva asemănător), vorba unui mare filosof şi cântăreț internațional :)))) Avem multe de învățat în autoizolare şi sper din suflet să luăm cu toții ce e mai bun din ea. Nu putem şi nu are cum să fim zen tot timpul, mai ales că până acum galopam prin zile şi încercam să ne împărțim în toate locurile. Dar cred că în momentul de față putem să ne analizăm şi să ne descoperim mai mult. Măcar pe noi.

Poza: soțul cu Luc, tunzând iarba acum 2-3 zile.

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

2 Comments

  • avatar

    Antonia

    17/03/2020

    Draga Alexandra,

    Multumesc ca esti sincera si nu ascunzi momentele de genu, cu toti trecem prin ele, cu toti ne pierdem rabdarea, cu toti ne transformam in copillasi mici .. din pacate.
    Esti un om special, te imbratisez cu drag 🙂

    • avatar

      Alexandra Lopotaru

      18/03/2020

      Multumesc mult, mie mi se pare important sa fiu sincera pana la capat🙄 sper din suflet sa invat din momentele astea, ca nu sunt si nu au fost atat de putine precum as fi vrut…

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.