Oricât de greu ţi-ar fi, tot lângă copilul tău ţi-e bine…

2 Comentarii
Oricât de greu ţi-ar fi, tot lângă copilul tău ţi-e bine…

Poate ai simţit şi tu vreodată picătura chinezească după fiecare val insistent de “mami, mami, mami”,

Poate te-ai dat şi tu jos de pe scaun brusc, ţi-ai băgat picioarele în papucii de la uşă şi ai apăsat clanţa să ieşi în frig fără palton,

Poate ai avut o prietenă în vizită, care s-a jucat aşa frumos cu copilul tău, că, la plecare, ai întrebat-o, mai în glumă, mai în serios, dacă nu vrea să îl ia cu ea,

Poate chiar frustrarea că soţul trebuie să lucreze iar mai târziu te-a sâcâit la tâmple,

Poate pentru că nu mai aveai răbdare, ochi, urechi şi atenţie doar pentru el,

Poate ţi-e ciudă că nu mai apari în pozele prietenilor tăi puse pe instagram sau că nu mai ai unde purta rochia aceea cu mâneci-clopot, corai,

Sau poate doar pentru că încă te sperie rolul ăsta de mamă, care nu ţi se aşază mănuşă toată iarna, aşa cum ai fi sperat.

Cine ştie?

Din atâtea motive, care nu ţi se orânduiesc neapărat în vreo logică, dar care ţin de firea ta,

Ai avut momente în care ai urlat, ai plâns, te-ai certat.

Ai vrut să capitulezi, să conduci în viteză până la marginea oraşului, să te ascunzi sub o pălărie şi o pereche mari de ochelari de soare, lângă mare. 

Ca imediat, să bagi mâna în buzunar şi să dai de unul din căţeii lui de lego.

Ca imediat, să îl vezi la picioarele tale, îmbrăţişându-ţi genunchii.

Ca imediat, să te pierzi în clarul din privirea sa şi să dai ortul popii pentru o clipă când îl auzi:

Mami, te iubesc!

Mami, ia-mă în b’aţe! 

Dagu’ meu de mami…

Îmi pace de mami!

Mami e cea mai fumoasă!

Mami, ne jucăm?

Şi atunci, fix atunci, să respiri.

Să te minunezi ca prostul cum toată haltera de pe umeri, toată durerea din furca pieptului, toată ofuscarea de pe piele, întărită ca nişte solzi, să dispară. Să se ducă în umezeala din ochi, în bucuria că îl ai.

Pentru că, oricât de greu ţi-ar fi, tot cu el ţi-e bine.

 

Poza: arhivă personală. Ce am găsit în buzunar în una din zilele trecute, când m-am dus să mă răcoresc.

PS: Asta e viaţa de mamă. Să ai toate aceste mii de trăiri pe minut.

PS2: ştiu că în poză mi se vede o pieliţă la degetul mare. Mă scuzaţi.

Cu prietenie,

Alexandra

 

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

2 Comments

  • avatar

    Oana Matei

    04/02/2020

    Sa fii mama e cea mai grea meserie din lume, de fapt sa fii parinte, nu conteaza ca mama sau tata, dar e cea mai frumoasa in acelasi timp si nu oricine e “ales ” pentru aceasta meserie. 😉

    • avatar

      Alexandra Lopotaru

      25/02/2020

      Asa este…

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.