Când nu mai vrei nimic în viața asta, doar să îți fie copilul bine

4 Comentarii
Când nu mai vrei nimic în viața asta, doar să îți fie copilul bine

În viața mea nu am simțit o asemenea durere de frică precum am simțit ieri. Ieri, după ce v-am scris să fim mai buni de Anul Nou, copilul meu a băgat – înainte să îl pot opri – nişte praf de cioburi în gură. Ne jucam prinselea şi, din greşeală, a spart o lumânare. Strânsesem cioburile mari şi, când să iau ultima grămăjoară de resturi, cu particule mici, mici, ca praful sau nisipul, a băgat degetul. Am apucat doar să țip “nu!”. A luat foarte puțin, cât un vârf de unghie, dar m-am panicat îngrozitor. 

Îl scosesem din cameră, ştie că nu are voie la cioburi, ştie că taie, doar că revenise pe la spatele meu şi, probabil, avusese impresia că praful acela alb nu era nimic de speriat. De curios cum e, jap! Soțul meu a început să țipe ca nebunul, eu am început să tremur, să sun la urgențe. Mă gândeam la tot ce e mai rău. Peditel nu răspundea, dar am dat peste un număr la Regina Maria. Ne-a recomandat să îl monitorizăm, să mergem la un medic (asta aveam de gând să facem oricum) şi să nu îi dăm nimic să bea. Am simțit că leşin, că luase deja o gură de lapte.

Nu ştiu dacă mă credeți, dar în ora de când am închis telefonul cu medicul de la RM şi am ajuns la cel mai apropiat spital, am simțit cea mai dureroasă durere din câte mi-au fost date să îndur. Şi am avut pietre la rinichi, mi-a murit mamaia mea dragă, am avut mastită. Când mă gândeam că Luc, copilul meu, poate păți ceva, din vina mea, că nu am fost în stare să îl opresc, alunecam într-un soi de amețeală ireală. Abia respiram, abia vorbeam, abia țineam ochii deschişi. Apoi, brusc, plângeam în hohote. Ziceai că sunt schizofrenică.

-Nu mai pânge, te log fumos, îmi spunea Luc, speriat în scaunul de maşină.

-De ce bagi în gură toate prostiile, de ce, de ce? țipam.

-Nu mai bag, mami, nu mai bag.

-Iubita, o să fie bine, o să vezi. Sunt prea mici să facă leziuni, încerca Andrei să mă convingă pe mine. Sau pe el.

Din preafericire, a avut dreptate. Dar până nu am auzit asta de la un medic, nu am putut să mă calmez. Ba chiar, ne-a zis că e bine că a băut, că înseamnă că nu are nimic lezat în guriță.

-Sunt şanse mici să se întâmple ceva. Mai ales când erau particule aşa mici şi aşa de puține. Dar trebuie urmărit. Am avut un băiețel care a înghițit un ac de cusut şi l-a scos în scaun. Dar dacă dvs. îl lăsați să bage toate lucrurile în gură, normal că aşa se întâmplă, ne-a certat medicul.

-Nu îl lăsăm, chiar s-a întâmplat totul foarte repede şi…

Mi-am înghițit cuvintele, că ştiam în sinea mea că aşa e. Trebuia să fi încuiat uşa şi aşa nu avea cum să mai vină în cameră. Trebuia poate să fiu mai fermă şi restrictivă cu exploratul de când era mai mic. Dar când ştii când eşti prea permisiv sau prea restrictiv? Când ştii că nu eşti în vreo extremă? Eu credeam că suntem undeva la mijloc. Fiindcă el ştie să se ferească de cioburi mari, cuțite, lame, foarfece…dar iată că de praf din ăsta de sticlă – nu. Şi nici eu nu l-am învățat 🙁 A fost pentru prima oară când am dat peste cioburi din ăstea fărâmicioase şi sper că şi ultima.

De ce vă scriu? Ca să îmi eliberez sufletul, ca să trag un semnal de alarmă. Cu noi doi de față, putea fi mai rău şi nu era nevoie decât de o secundă. O nenorocită de secundă. Trebuie să fim atenți cu toții, mai atenți decât am fost. Noi am încheiat anul cu o spaimă cât pentru o eternitate, dar l-am început cu gândul că nimic, dar nimic nu contează în viața asta mai tare decât sănătatea copilului tău. Îi mulțumim lui Dumnezeu că e bine.

PS: el e vesel, nu îl doare burta, nu are febră.

PS2: să mă iertați că nu v-am răspuns tuturor la mesaje, dar o să. Chiar nu am fost în stare.

Poza: unsplash

Cu sufletul îndoit,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

4 Comments

  • avatar

    Ina

    01/01/2020

    Te imbratisez! 🤗🤗🤗
    Ma bucur mult ca e bine.
    Un An Nou cu bucurii!

    • avatar

      Alexandra Lopotaru

      02/01/2020

      Mulțumim asemenea😘

  • avatar

    Luana M

    02/01/2020

    Cunosc asa de bine sentimentul de vina pe care l-ai simtit…. Cand era baiatul meu mic aveam la tara duse sticle de apa de 0,5 l special pentru el, Borsec, pentru ca fiind mic nu bea mai mult de o sticluta intr-o zi, mai aveam si eu in sticluta de acasa… in fine, sa nu ramana sticla de 2 l desfacuta cate o saptamana, doua, mama mea ii lua la 0,5 l. Intr-o zi am plecat la Timisoara si ne-am oprit la tara, scurt, nu am mai luat geanta cu strictul necesar din masina si copilul a cerut apa. Evident, in bucatarie era o sticluta de 0,5 l de Borsec, i-am pus in canuta si i-am dat sa bea. A luat o gura si a inceput sa tipe: ustura, ma doare! Am inlemnit. Cand am mirosit, era tuica, din fericire daca pot spune asa. Pentru ca putea fi orice altceva, iar eu i-am pus pur si simplu in cana si i-am dat sa bea, cu mana mea i-am dat. Putea fi orice solutie, otrava, orice. Sentimetul acela ingrozitor ,de vina, ne cred ca va trece vreodata, din pacate. An Nou fericit!

    • avatar

      Alexandra Lopotaru

      02/01/2020

      Doamne, da, bine ca a fost doar atat. Un An Nou asemenea!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.