Jucăria de pluş nu ţine locul părinţilor, dar alină dorul copiilor de ei (P)

0 Comentarii
Jucăria de pluş nu ţine locul părinţilor, dar alină dorul copiilor de ei (P)

M-am trezit zilele trecute cu un curier la uşă, ținând în brațe o cutie mare, înfăşurată bine, dar uşurică. Mă uit la expeditor: SMYK All For Kids. Mă apuc să despachetez cu o curiozitate mai mare decât a lui Luc, ce dormea la ora aceea, şi dau de o pereche de pijamale pentru el, de o scrisoare personalizată şi de un urs de pluş. Urs ce mi-a amintit de o poveste nescrisă până în momentul de față, cu mine mică.

Acum mai bine de două decenii, mi-a mai bătut cineva la uşă:

-La mulţi ani, mi-a spus de cum am deschis-o, înmânându-mi o pungă verde, mică, de cadou.

-Mulţumesc, i-am zâmbit emoţionată şi am poftit-o înăuntru. 

Era una dintre prietenele mele de la grădiniţă şi dădeam o petrecere la mine acasă. În sufrageria apartamentului nostru de la Voineasa, cu două camere. Făceam şase ani. Am lărgit punga de cele două toarte şi mi-am aruncat ochii la obiectul neîmpachetat. Era un urs mic, galben, cu bluziţă roşie.

Dintotdeauna am fost iubitoare de pluşuri. Aveam în dormitor tot soiul de orătănii, de la broaşte, cai, raţe până la flamingo şi bufniţe. Unele – cântătoare, altele – nu. Ţin minte că le aranjam mereu înainte de somn. Le puneam una lânga alta, frumuşel, pe noptieră, pe parchet, sprijinite de perete sau lângă pătuţul fratelui meu, abia născut pe vremea aceea. Le aşezam cum simţeam eu că le este bine. 

Mai mult decât atât, dacă ştiam că una dintre ele este singură, aruncată în vreun colţ, nu mă lua somnul. Nu puteam să adorm, pe cuvântul copilului de atunci. Dădeam plapuma la o parte, mergeam înspre jucăria rătutită şi, abia după ce îi găseam partener de noapte, mă băgam la loc. Îmi strângeam ursuleţul cel nou la piept şi adormeam împăcată. Ca o mamă care îşi ştie puii la adăpost.

Cadoul

Iar ursul acela galben, care n-avea mai mult decât palmea mea de acum, a devenit, uşor-uşor, preferatul meu. Mi-a fost atât de drag, că la 11 ani, când am plecat la o şcoală la oraş, singură, fără părinţi, l-am luat cu mine. Nu are sens să vă mint şi să vă spun că mi-a fost uşor. Nu, nu. Deşi mă vedeam cu părinţii mei la fiecare sfârşit de săptămână – ba mergeam eu acasă, ba veneau ei la mine – momentul despărţirii îmi lua aerul. Cel puţin, în primele luni, mi-l lua de tot. Nici acum nu am uitat cum stăteam ascunsă după perdea, cu lacrimile şiroaie, privind la maşina lor cum se îndepărtează şi se face din ce în ce mai mică. 

Dar seara, îmi luam prietenul în braţe şi îmi trecea. Vă spun, îmi trecea. Nu ştiu dacă eram prea mare pentru o astfel de ataşare, dar îmi vindeca golul. Şi asta conta. Mă apuca un soi de linişte când strângeam ursul ăla în braţe. Aveam o stranie şi straşnică senzaţie de bucurie a unui copil care părea să fie pupat şi îmbrăţişat de noapte bună. Îl ţineam aici, între obraz şi umăr, şi îmi alina dorul de părinţi. Dorul de acasă. Era singurul lucru viu din dormitorul meu, care îmi scormonea familiaritate şi siguranţă în piept. 

I-am pus şosete, că îi era “fig”

Pentru că asta fac jucăriile de ataşament sau obiectele de tranziţie, cum le spun specialiştii. Ajută copiii să se desprindă mai uşor. În contextul separării de mamă, fie când aceasta merge la serviciu, fie când copilul merge la grădiniţă sau începe să doarmă în camera lui, astfel de obiecte – o pătură, un pluş sau te-miri-ce jucărie – reuşesc să îi ofere confort şi siguranţă. Îi oferă copilului un sentiment de familiaritate într-un context total opus. Ele nu înlocuiesc dragostea părinţilor, dar le reamintesc copiilor de ea. Îi alină atunci când ei nu pot.

Ba mai mult, aceste jucării ajută copiii să mai facă un pas în procesul lor de maturizare, învăţându-i să se calmeze singuri.

De ce vă spun toate acestea? Pentru că Ursul SMIKI, cel pe care l-am primit zilele trecute şi se află acum în magazine la preț promoțional, a venit în viața noastră chiar în perioada de tranziţie. Ne vom muta curând într-un loc mai mare (revin cu detalii, nu stric surpriza), unde Luc va avea propria cameră. Dacă până acum, la cei doi ani şi opt luni, a dormit cu amândoi în pat, peste tot în lume unde am umblat, de acum vom încerca să îl familiarizăm, uşor-uşor, cu un colţişor al lui. Iar astfel de jucării de ataşament sau obiecte de tranziţie – în cazul lui Luc vreo zece maşinuţe – îl vor ajuta să se adapteze. Sigur, cât, cum şi când doreşte.

Luc şi maşinuțele lui

Ştiu că nu va fi ca la mine. Nici nu se pune problema să las povestea mea să ne influenţeze cursul firesc. Nu va fi la 80 km distanţă, ci la trei paşi de furnică. Un perete doar. Însă când va reuşi să se desprindă noaptea de noi, când îi va plăcea să aibă spaţiul său, să adoarmă doar cu Mini-ul mic roşu sau cu Peugeot-ul lui galben, eu ştiu de acum cu ce se va trezi soţul meu în coaste: cu ursuleţul nostru primit cadou. Pentru că – nu-i aşa? – nu doar copiii au nevoie de ajutor de adaptare într-o nouă etapă a vieţii. Şi, mai ales, nu se poate şi nu se cade să îl las să doarmă singur.

PS: dacă vreți să îl oferiți cadou vreunui prieten, vreunui copil, profitați de ofertă. Este redus de la 39.99 la 19,99 lei şi îl găsiți în opt culori diferite. Reducerea este valabilă între 8.11.2019 – 31.12.2019 în limita stocului disponibil. Şi este foarte, foarte pufos 🙂

PS2: SMYK mulţumim pentru cadou!

Poze: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.