Mai lasă-mi, Doamne, diminețile ăstea dulci…

0 Comentarii
Mai lasă-mi, Doamne, diminețile ăstea dulci…

Ştii când eşti atât, dar atât de obosit, că dimineața nu poți să deschizi ochii de cârpiți ce sunt de la urdori? Când ți-e lene să te întorci pe partea cealaltă să oprești alarma, când ți-e greu să îți aranjezi perna de sub cap sau când preferi să simți frigul, decât să te miști și să îți tragi cearșaful pe tine, făcut ghem la picioare? Știi sentimentul ăla când vrei să mai dormi cu tot sufletul un minuțel măcar? Poate fiindcă toată săptămâna ai avut de tras la serviciu, poate fiindcă noaptea nu prea ai dormit de la gânduri, poate pentru că a trebuit să îți legeni copilul des, fie că erați într-un loc nou, fie că l-a durut stomacul sau fie că a tot visat urât.

Știi? Poate că da, poate că nu.

Mie însă mi s-a întâmplat des să îmi doresc să dorm și pe jos, dar numai să stau cu ochii închiși. De când mă știu, prima mea dragoste în viață a fost somnul, iar trezitul dimineața devreme durea ca o despărțire bruscă și din senin. Dar copilul meu are puterea asta, de a-mi face greul cât mai dulce. Nu mă întrebați cum, dar o are.

Oricâte urdori aș avea la ochi, oricâte dopuri aș avea în urechi, când îmi surâde și îmi spune “bună dimimeața, mami!”, tot somnul greoi începe să mi se ridice de pe umeri. Să se evapore ca apa din hainele de pe culme. Oricât de posacă aș fi, buzele mi se arcuiesc înspre fălci când mă privește cu ochii aceia adânci și iscoditori. Involuntar, zâmbesc. 

Vă spun, când îl văd că vine de-a bușilea, se înghesuie în mine și mă pupă, așa cum o făcea când era bebeluș, îmi simt toate firele de păr de pe piele cum mi se zbârlesc de parcă ar fi date cu fixativ. Oricât de spână aș fi. Iar când mă ia de gât, când mă cuprinde cu totul, ei bine, atunci mă fac mică, la pieptul lui, și îi ascult bucuria din inima-i cuvântătoare. 

Așa mă trezesc eu de doi ani și jumătate. Cu unele nopți mai ușoare, cu altele mai grele, dar cu aceleași dimineți perfecte. Perfecte. Nu a fost dată să nu fie la fel. Nu a fost dată să nu începem ziua cu elan, ori de câte ori ne-am trezit unul peste altul, unul lângă altul, unul în mijloc, iar altul pe margine. 

Așa a fost și acum, azi-dimineață, când am rămas doar noi doi. Nu îmi mai puteam dezlipi brațele din jurul lui, iar el nu mișca, nu clipea, ci se lăsa iubit. Câteva minute insignifiante privite din exterior, neînțelese poate de ochi străini, dar dătătoare de speranță pentru noi. Pentru mine. Doamne, ce dimineți frumoase am avut până acum. Cât de dulci. Mi le mai lași puțin, te rog? Măcar până își va întipări și el una în memorie. Măcar una. Fiindcă eu, așa cum mă vezi, le voi ști pe toate. 

Poza: arhivă personală, făcută azi, la bunici

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.