Nu, nu te-am uitat. Doar am grijă de copilul nostru…

2 Comentarii
Nu, nu te-am uitat. Doar am grijă de copilul nostru…

Ştiu că nu mai suntem ca odinioară. Ştiu că nu mai suntem puştanii de se ascundeau pe bancă în fața farmaciei părăsite şi adormeau unul în brațele celuilalt. De nu voiau să mai ajungă acasă, să îşi dea drumul la mâini, să îşi rătăcească privirile.

Ştiu că nu am făcut tot ce ne-am propus. Tot ce am visat, tot ce am plănuit în nopțile de sub cerul liber şi înstelat, tot ce am pus cândva cap la cap şi coadă la coadă. 

Ştiu că nu mai sunt cea de dinainte. Că m-am schimbat, că nu mai râd la aceleaşi glume, că sunt mai îngândurată, că uit să îți zic “noapte bună” sau că nu mă trezesc când pleci tu la serviciu, să te îmbrățişez pentru toată ziua.

Ştiu că au fost dăți când voiai să ieşim în oraş amândoi, dar eu preferam doar să fac o baie lungă. Doar să mă epilez, să mai scriu, să îmi fac unghiile, să citesc în linişte. Să am timp doar pentru mine.

Înțeleg când, uneori, te doare că îți pun copilul în brațe şi mă închid în baie de cum intri pe uşă. Nu te mai întreb nici dacă ai mâncat, nici dacă ai avut o zi bună la serviciu, nici dacă ai nevoie de vechea ta prietenă să te asculte.

Înțeleg când te doare că simți că ai fost dat la o parte. Că mă îndepărtez şi că nu mai am atâtea sărutări pentru tine. Că îmi pun câteodată lacăt de gât şi nu mă mai poți descuia nici cu o cheie fermecată. 

Înțeleg că e frustrant când mă mai buşeşte plânsul şi nu îți pot explica de ce. Când răbufnesc taman pe tine, fără pic de motiv, doar pentru că nu am pe cine altcineva.

Înțeleg şi îmi pare rău. Dar te rog, te rog, înțelege-mă şi tu pe mine. Simt că acum e timpul lui. Al copilului nostru. E timpul să ne rupem în două şi să îi dăm lui părticica mai mare. De atenție, de înțelegere, de îmbrățişare, de mângâiere. De mine, de tine. De tot ce are nevoie. E timpul să ne bucurăm de el, cum ne-am bucurat atâția ani unul de altul. 

Nu, nu te-am uitat, pe cuvânt. Sunt aici pentru tine. Dar dă-mi voie să fiu un pic mai mult pentru copilul nostru. Doar un pic mai mult. Cât încă e vulnerabil, cât încă e mic, cât încă vrea, cât încă mă lasă. Fiindcă, vezi tu, mânuțele astea ale lui dintre noi, cu iz de păpădie, nu ne vor trage de nas mereu. Nu, nu! Vor pleca într-o zi de mâine, când îți va fi lumea mai dragă şi vor dispărea de pe obraji, oglinzi şi mobilă. Vor pleca şi vor dispărea cu miros cu tot. Şi atunci vom rămâne ca la început. Doi.

….

Later edit: Ca o completare, dacă îmi permiteți, în cazul în care nu s-a înțeles foarte clar: eu nu zic să nu stați cu soții voştri. Doamne fereşte! Spun de mine, că, uneori, am fost acaparată de Luc şi am simțit cum soțul meu suferă. Dar, evident, când se mai întâmplă asta, redresăm, ne reconectăm, comunicăm. Îmi spune el, de fapt. Cred că e importantă şi comunicarea. Eu de aceea i-am scris articolul ăsta (că l-a citit pe tot înainte să îl public) ca să ştie ce simt…
Şi nu m-am gândit că se vor regăsi atât de multe mame…
Cum spunea cineva: copiii nu au nevoie doar de dragoste de la părinți, ci şi de dragoste ÎNTRE părinți. Când simțiți că ceva nu este bine, nu uitați de comunicare. Vă îmbrățişez şi vă mulțumesc că mă citiți!

Cu prietenie,

Alexandra

Poza: arhivă personală din weekendul trecut

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

2 Comments

  • avatar

    simona

    19/09/2019

    Copilul are nevoie de dragostea reciproca a parintilor,nu iti fie teama ca acordandu-i atentie sotului,neglijezi copilul,nu. Sunt studii care dovedesc ca,pt dezvoltarea armonioasa afectiva si psihica a copilului,parintii tb sa isi arate afectiunea,copilul are nevoie sa simta dragostea parintilor unul pt celalalt si va fi si el fericit..Pe cand daca suspendam totul in aer pana cand va creste el mai mare, ne irosim si viata noastra, copilul va creste egoist si vesnic nemultumit(in strafundul sau ii lipseste armonia,echilibrul familiei) si parintii nefericiti nu vor sti ce i-a lovit..Nu tb sa asteptam sa creasca copilul ca sa traim,sa ne bucuram de viata,de sot,de noi…Sa traim,deci!

    • avatar

      Alexandra Lopotaru

      19/09/2019

      Absolut de acord! Nu îmi e teamă să fac asta, fii sigură. Doar au fost momente în care efectiv nu m-am mai putut împărți. După ce venea acasă, simțeam nevoia să îmi acord timp mie, apoi lui. Iar soțul meu, căruia i-am scris articolul şi pe care l-a citit înainte să îl public, avea nevoie să înțeleagă “de ce”. Mulțumesc pentru răspuns, foarte util 🙂

      PS: am mai pus la final un Later Edit pe care îl pusesem pe facebook la comments, dar uitasem să îl pun şi pe blog. Bine că mi-ai amintit!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.