Din toate mamele din lume, eu pe tine te-am ales!

0 Comentarii
Din toate mamele din lume, eu pe tine te-am ales!

Azi-dimineață am avut un musafir nou. Poate din dorința de a atrage atenția, poate din tristețea că nu ne-am mai putut juca împreună în continuare, poate doar pentru că aşa ai simțit tu nevoia să te exteriorizezi, ai fost mai mult supărat decât fericit. Când până atunci radiaseşi. Cred şi eu, la cât de mult ai fi vrut să te joci cu acetona, forfecuța, oja, iar eu nu te-am lăsat.

Dar oricât ai protestat tu, oricât ai încercat să ripostezi, mă uitam la tine cum te enervezi, te încrunți, încerci să îți câştigi independența. Mă uitam la tine cum te lupți cu încăpățânare, nerenunțând uşor. Cu una, cu două. Cu argumente sau cu aruncat de papuci. Ba chiar, îmi luai oja din mână şi fugeai nenică în camera alăturată, doar-doar o vei deschide până aveam eu să vin să o iau. Şi mă uitam la tine, la cum îți încordai venele, la cum strâmbai de nas de ți se făceau mici cute în lateral, la cum îți sclipeau ochii când câştigai o luptă. Mă uitam şi mă minunam la cât eşti de frumos. Doamne, ce frumos! Mă gândeam la cum eu nu aş schimba niciun fir de păr din sprânceană la tine. Nici măcar o geană.

Dar tu la mine? Ai schimba ceva? mă întreb. Poate mai târziu îmi vei spune?

Eu ştiu că nu sunt perfectă. Ştii şi tu. Îmi ies din pepeni când verşi toată ciorba din castron pe blat şi o văd cum se prelinge pe mobila albă. Țip după ce te rog pentru a zecea oară să nu mai dai cu coada de la mătură în flori, în mine, în geam, deşi ție ți se pare amuzant. Înmărmuresc, mă albesc şi fac infarct când văd că ai spart televizorul cumpărat cu o zi în urmă, pe care nu am apucat să îl testăm decât zece minute. Zece minute. Plâng când văd că uneori nicio carte citită nu mă ajută să te înțeleg, plâng când nu ne este bine, deşi ar trebui să fiu mai puternică. Iar câteodată, când mă strigi şi nu răspund, eu te aud. Te aud bine. Dar prefer să îmi mai adun câteva minute în plus gândurile. Singură. Pentru că nu am şi nu găsesc mereu atâta răbdare cât ai merita. 

Nu sunt perfectă. Nu sunt şi nici nu pot să fiu. Ştii asta. Dar iată cum tu, un omuleț atât de mic, poți să îmi porți o dragoste atât de copleşitoare. Poți să mă iubeşti într-atât încât numai dacă apar în cameră începi să jubilezi precum nişte popcorn în microunde. Iată cum tu, omuleț atât de mic, ai o inimă atât de mare, de încap în ea cu imperfecțiunile mele cu tot. Şi cu flăcări la nas, şi cu ton ridicat, şi nepensată, şi cu miros de ciorbă pe pijamale. Şi, în final, iată cum nu îmi vine să cred. Îmi e greu să cred. Din toate mamele din lume, tu pe mine m-ai ales? Tocmai pe mine?

“Da, mama, pe tine. Chiar pe tine. De acum şi până la ultimul anotimp al lumii”, îmi răspunzi ori de câte ori mi te arunci cu dor la piept.

 

PS/Later Edit: că acum mi-a trecut prin minte şi poate aveți nevoie: musafirul era Daniela şi a venit să îmi facă unghiile după un car de timp. O găsiți aici, o recomand, mai ales dacă stați în Bucureştii Noi 🙂

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.