Dezordine va fi mereu, dar copiii noştri nu vor fi mici o veşnicie

0 Comentarii
Dezordine va fi mereu, dar copiii noştri nu vor fi mici o veşnicie

De obicei, într-o zi de stat cu Luc acasă, strâng prin apartament de vreo zece ori. Nu apuc să bag şosetele la loc, că dărâmă tot dulapul. Nu apuc să aspir cum trebuie, că varsă un ghiveci cu flori. Nu termin să strâng masa în bucătărie, că varsă vreun smoothie pe covor. Nu ştiu de ce, dar nu pot să nu strâng după el. Îmi place ordinea, nu mai sunt atât de nebună cum eram odată, dar încerc să îl învăț şi pe Luc să îi placă şi lui. Mă ajută cu praful de pe mobilă, oglindă, cu maşina de spălat vase, cu datul cu aspiratorul, îi face plăcere să facem orice împreună. Ba chiar pune, dragul de el, lucruri la loc. Spre exemplu, îl trimit să pună încălțările în pantofar, el le pune deasupra. Dar le pune! Îl laud, îi mulțumesc, îl pup şi apoi le bag eu când apuc. 

Şi mai e o chestiune căreia nu îi înțeleg motivul. Mi-a intrat în rutină să fie curat înainte să vină soțul meu acasă. Când mă uit la ceas şi văd că e ora şase sau când mă sună el să îmi spună că a plecat de la serviciu, parcă mă activez. Parcă îmi pune cineva nişte dinamită în spate şi mă aprinde. Mai strânsesem de nouă ori până atunci, dar fix înainte să intre Andrei pe uşă, am grijă să fie lună. Poate pentru că mie mi-ar plăcea să găsesc aşa când mai rămâne soțul cu Luc? Şi nu se întâmplă asta?

În orice caz, astăzi m-am scurtcircuitat. După ce am făcut o plăcintă cu mere amândoi, după ce trei ore am stat să amestecăm, să învățăm să nu mâncăm ou crud, să nu împrăştiem făina chiar peste tot, m-am apucat ca tot omul să strâng. Era vraişte în bucătărie. Oale înşirate, foi de ceapă împrăştiate, că jucase fotbal cu ea, aluat aruncat pe covor, blatul plin cu nuci şi făină. Mă durea capul de la dezastrul vizual. Iar Luc trăgea de mine şi mă chema să îmi arate ce desenase.

-Nu acum, mami, stai să strâng, îi zic.

-Mami, mami, viiiiin, insista.

-Mami, uite ce e în bucătărie, trebuie să strâng. Vine tati curând.

Şi în timp ce am rostit asta, mi-am dat seama că nu, nu trebuie. Soțul meu nu vine în inspecție şi ar face bine să vadă cum e casa în realitate. Să ştie că nu e lună, cum o găseşte mai mereu. Mi-am urmat copilul, care mă ținea de mână şi am simțit că am o revelație. Toată dezordinea asta va fi prezentă, zi de zi, în casa noastră. Vase murdare, făină pe covor, praf pe mobilă, haine în coşul de rufe.

Pe când el, copilul meu, nu mă va mai striga mult timp să îmi arate desene. Nu va mai sta atât de frumos, întins pe parchet, să îmi explice cum liniile strâmbe de pe foaie sunt litere, cifre şi copaci. Nu îi voi mai putea privi buzişoarele dulci ca o vată pe băț, ce se mişcă în timp ce îmi descrie opera lui de artă. Şi nici nu îi voi mai vedea la un moment dat bucuria genuină de pe chip, că mama lui îl ascultă. Doamne, ce moment era să pierd! Doar pentru că am crezut că trebuie să strâng prin casă.

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.