Nu mai judecați copiii după prima impresie

0 Comentarii
Nu mai judecați copiii după prima impresie

Ştiu că mulți am crescut cu ideea că “prima impresie contează”, mulți ne străduim să fim pe placul tuturor, mai ales când îi întâlnim prima oară. Ne punem cămaşă când mergem la interviu, luăm un buchet de flori când mergem la un date, spunem cele mai interesante poveşti din viața noastră, cele mai amuzante glume sau încercăm, pe cât posibil, să ne ascundem din defecte. Ca să facem -nu-i aşa? – o impresie bună. Sigur, până la urmă permitem celor dragi să ne vadă aşa cum suntem, dar abia cu timpul şi cu încredere în ei.

Dar copiii nu sunt aşa. Copiii nu ştiu să disimuleze realitatea. Să o împăturească şi să îi pună fundă, ca la cadou. Nu. Ei sunt sinceri de la început până la sfârşit. Ei sunt aşa cum sunt, cu momente bune sau mai puțin bune de la bun început. Cu mâncare pe bluză, cu pământ pe la gură, cu tălpile negre de la atâta alergat fără şoşoni în picioare. Cu crize de furie, cu lovit, cu râs, cu dans, cu linişte, cu înțelegere. Nu îşi fac griji de ce pot gândi cei din jur.

Dar noi când întâlnim un copil pentru prima oară, întâlnim de fapt copilul într-un moment din realitatea lui. Îi cunoaştem doar o bucățică din întregul lui Univers. Însă uităm asta şi avem tendința de a-l eticheta imediat. Întâlnim un copil care poate atunci are chef de joacă şi se hlizeşte continuu. Ia uite, vom spune, ce copil rânjit. Sau vom întâlni un copil care e obosit, care nu are chef de vorbă şi se ascunde după mamă. Ia uite, vom spune, ce copil răsfățat. 

Mi s-a întâmplat şi mie, de atâtea ori. În funcție de starea de spirit a copilului meu. În general, Luc este înțelegător, mai ales când suntem noi în preajmă, dar – să ne înțelegem – nu este statuie şi are şi el momentele lui.

-Ce copil plângăcios ai, mi s-a spus, când Luc urla după o minge aruncată pe acoperişul unei case.

-Ce copil mămos eşti, i s-a spus altădată, când a refuzat să vorbească şi mi s-a ascuns cu fața în sân.

-Copilul tău nu e timid deloc, mi s-a zis, când în realitate – vă spus sincer – cam este.

-Dar copilul tău nu prea ştie să împartă, nu? m-a întrebat o doamnă, după ce Luc nu a vrut să îi dea unui băiețel bicicleta. Evident, habar nu avea că exact înainte i-o dăduse unei fetițe.

Toți cei care mi-au cunoscut copilul câteva minute au cunoscut, de fapt, o părticică dintr-un puzzle. O mică parte din Luc. Nu i-au văzut întreaga-i existență. Nu l-au văzut poate decât într-un moment din zilele lui bune sau din zilele lui de răzvrătire. Şi asta facem cu toții când dăm nas în nas cu vreun pitic. Îi vedem doar manifestările într-un timp scurt şi spațiu limitat. Pentru că doar părinții lui îi ştiu tot alfabetul. Ei ştiu de ce țipă chiar atunci, de ce le sare unor străini în brațe, iar altora nu, de ce se agită când îi ia un copil jucăria preferată sau de ce numără când îl întrebi cum îl cheamă (Luc face aşa când se ruşinează).

Toți copiii sunt unici, sunt speciali, sunt minunați, sunt mai mult sau mai puțin copleşiți emoțional. Dar nu îi putem eticheta imediat de cum interacționăm cu ei. De fapt, nu ar trebui să îi etichetăm deloc. Cu ce folos facem asta? Întreb la modul cel mai sincer, fiindcă nu îi cunoaştem mai deloc.

Cred că decât să spunem un lucru care ar putea pune părintele într-o prăpastie de jenă, mâhnire sau dezamăgire, mai bine să nu spunem nimic. Să ne bucurăm de ei în jurul nostru şi atât.

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.