Şi tații plâng de dorul copiilor lor…

0 Comentarii
Şi tații plâng de dorul copiilor lor…

Soțul meu a plecat pentru o săptămână în Rusia, să ajungă – a şi ajuns – pe cel mai înalt munte din Caucaz, Elbrus, de peste 5.600 m. Deşi de când era Luc mic, mic pleca peste tot în lume cu jobul, de Anul Nou ne-a promis că ni se dedică nouă, familiei. Şi aşa a făcut. Nu a mai plecat demult, nu am mai stat despărțiți şapte zile consecutiv de mai bine de un an.

Şi vă spun că a fost greu. Ne-a fost greu. Şi mie, şi lui Luc. El l-a strigat pe tati de câteva ori, a şi plâns în somn după el, iar eu am avut impresia că îl aud cum se joacă cu drona lui sau cum intră pe uşă să ne sperie. Dar noi, eu şi copilul, măcar ne-am avut unul pe altul. Noi măcar ne-am umplut unul altuia golurile din suflet. Pe când Andrei a fost singur. Lui i-a fost cel mai greu.

După vreo trei zile în care nu am vorbit deloc, fiindcă nu a avut semnal, după ce a urcat pe vârf şi după ce a ajuns la civilizație, soțul meu ne-a sunat cu video. De cum ne-a văzut, i s-au umezit ochii.

-Eram acolo în frig, în ploaie, în viscol şi mă întrebam ce naiba caut acolo…când tot ce voiam era să fiu cu voi. Cu voi! Să mă bag sub pătură, să mă înghesui şi să vă iau în brațe, mi-a spus.

Desigur că au început lacrimile să curgă ca la robinet, şi de o parte, şi de alta. Desigur că îl credeam că i-a fost greu să urce la asemenea altitudine, unde erau -20 de grade, viscol şi vizibilitate zero, desigur că înțelegeam că dificultatea şi condițiile traseului îl făcuseră mai vulnerabil – poate dacă era pe plajă, la Miami, nu mai plângea după noi. Dar, aşa cum fusese, dorul îl lovise drept în piept. Mai ales de Luc, de copilul lui. Îl lovise atât de tare, că l-a ajutat să urce, să termine ce a început. Ca să vină acasă.

Şi poate uneori nici nu ne dăm exact, exact seama de ce avem până nu suntem departe. Poate uneori nici nu ne bucurăm suficient de cei din jur, prinşi fiind cu treburi, pentru că îi ştii acolo, lângă tine, permanent. Dar iată că, atunci când lipseşti de acasă, îți dai seama cât de mult îți lipseşte şi familia din suflet. 

Poza: Andrei, aproape de Elbrus. El e cel din stânga

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.