Copiii chiar nu au nevoie de lux să țipe de fericire

0 Comentarii
Copiii chiar nu au nevoie de lux să țipe de fericire

Deşi mulți dintre voi mă cunoaşteți de un un an şi opt luni de când scriu, m-am prezentat totuşi zilele trecute pentru cititorii noi, fiindcă blogul s-a dublat într-un timp foarte scurt. Şi v-am spus cum nu am crescut în lux. Soțul meu râde de mine ori de câte ori îşi aminteşte că m-am jucat în bălegar. Nu ştiu ce i s-o fi părând lui atât de hilar, că mie mi se pare destul de firesc când crești în casa unor bunici gospodari. 

Ei aveau o movilă întreagă cu acest îngrăşământ, chiar lângă veceul din curte, aproape de râu, o movilă uscată şi amestecată cu paie. Când era de plantat vreun copac, tataie îşi lua avânt, străpungea pământul cu o rangă şi făcea nene o ditamai gaura, pe care o lărgea, mişcând bara de fier într-o parte şi-n alta. În gaură punea ba un măr, ba un prun, ba un nuc, adăuga o lopată de bălegar şi acoperea cu pământ. Noi, eu, fratele meu şi doi verişori, îl ajutam, fiindcă, vedeți voi, ni se părea treabă de oameni mari. Şi, dacă plantam şi noi, eram importanți. 

Țin minte că ajutam an de an şi la designul interior al latrinei (nu degeaba am menționat-o), care era construită din lemn. Ca să înfrumusețăm veceul din curte, lipeam pe pereți, cu făină amestecată cu apă, ziare d-ale lui tataie, un înrăit colecționar şi-n zilele de azi şi mâine. Ziarele nu rezistau mult, fiindcă le foloseam după ce se termina hârtia igienică. Dar aveam o imensă plăcere când vedeam ce ispravă minunată făceam.

Eu, fratele meu şi cei doi verişori cu care am crescut ne-am distrat teribil în copilăria noastră. Doamne, ce ne mai distram! Ne plimbam unul pe altul cu căruțul de butelie, care n-avea toate scândurile. Stăteam şi pe barele subțiri de fier, de îmi amorțea fundul, numai-numai să fiu plimbată. Furam câte un cartof fiert din ceaunul porcului (am scris pe larg aici), mâncam pâine înmuiată în apă cu zahăr pe deasupra, ne cocoțam în pod şi făceam leagăne din funii.

Ne jucam cu mingi găsite de tataie pe râul Lotru, ne pitulam în cuibare, în cotețe, în butoaiele cu porumb şi tărâțe. Ne suiam pe prepelegi şi ne chinuiam să ne dăm jos.

Mâncam flori de salcâm sau zarzăre verzi și acre (noi le spunem zarzăne!) precum caprele, dar care îmi plăceau la nebunie. Făceam cort din pături puse peste scaune,  făceam cazemate în pădure din mușchi, ferigi și crengi de brad, aveam palete de badminton din lemn sau PET-uri și telefoane mobile din cărămizi. Prăjituri din nămol, păpuşi din haine, haine din perdele şi draperii.

Vă spun, cu mâna pe inimă, că nu aveam nevoie de jucării. Ni le făceam singuri şi ne era mai mare dragul. Desigur, aveam pe-acasă, pe la părinți, dar la bunici – nu ne trebuiau. 

Şi astăzi l-am văzut pe Luc în acelaşi loc în care am crescut noi, la tataie al meu (am scris aici şi aici despre el), dând mâncare la păstrăvi, cărând lemne cu unchiul Gică, bătând cuie, aruncând pietre în răstoacă, fugărind găinile şi rațele. Mi s-a umplut inima de emoții şi sufletul de nostalgii când îl vedeam atât de bucuros. Îmi aminteam de mine.

Ascultați-mă, copiii chiar nu au nevoie de castele, de haine de firmă, de jucării simandicoase şi scumpe ca să fie fericiți. Fericirea lor stă în lucruri mult, mult mai simple. Au nevoie de prieteni, libertate, dragoste DE LA familie şi dragoste ÎN familie. Iar astfel copilăria va fi mereu cea mai iubită amintire a lui.

Poza: arhivă personală, Luc şi unchiul meu, Gică, la tataie în curte

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.