Țineți-vă copiii la piept cât de mult puteți. Veșnicia e doar un număr (de luni)

0 Comentarii
Țineți-vă copiii la piept cât de mult puteți. Veșnicia e doar un număr (de luni)

Astăzi aveam de gând să vă arăt ce am mai făcut noi prin Japonia, că nu v-am mai spus demult. Nu v-am mai arătat ciudățenii precum camere de hotel cât un sicriu, cafenele cu bufnițe sau izvoare termale, unde japonezii fac baie, în public sau în privat, dezbrăcați. Nu v-am mai arătat, pentru că m-am concentrat mai mult pe cele două cărți pe care urmează să le scot, sper eu, la toamnă: cea de poezii (ilustrații de Adriana Bidiga) și povestioara pentru copii (ilustrații de Lavinia Falcan). Mai avem oricum trei săptămâni aici și venim acasă.

Dar s-a întâmplat ceva. S-a întâmplat ca Facebook-ul să îmi amintească – nici măcar eu nu mi-am adus aminte, atât de imersată sunt în proiecte – că acum doi ani, fix acum doi ani, am avut botezul lui Luc.

Pe atunci, avea patru luni și era ca un dovleac plăcintar, cu mulți colăcei pe brațe, picioare și burtică, ce se umflau când râdea. Pe atunci, nu mânca nimic altceva în afară de sân, nu fugea în niciun alt colț decât al patului, nu știa să îmi spună “nu” când voiam să îi pup pomeții. Pe atunci, nu suporta să stea în cărucior și îl căram toată ziulica în brațe. Pe atunci, îl simțeam lipit de mine, topit în existența-mi aiurită și parcă eram ca la începutul erei noastre: doi în unul.

Pe atunci, Luc se uita la mine și nu se mai sătura. Mă asculta până adormea. Adormea cu una dintre mânuțe băgată în decolteul tricoului tăiat cu foarfeca. Pe atunci, fericirea lui era măsurată de brațele mele. Și tot pe atunci îi șopteam că îmi doresc să stăm așa, îmbrățișați, o veșnicie.

Dar azi, când are doi ani și patru luni, Luc nu mai stă să fie îngrădit de mâinile mamei lui. Se joacă, aleargă, bate mingea, se dă pe tobogane, împinge cărucioare, sare în pat ca în trambulină. Îl vezi în dormitor, dar închizi ochii și imediat e la baie. Și mi s-a întâmplat de multe ori să vreau să îl strâng în brațe sau să îl pup, iar el să mă dea la o parte. Să mă împingă, să se ferească și să vrea să își continue activitatea. Nicidecum să fie întrerupt.

Nu aș putea să vă spun cu certitudine cât de rar sau cât de des mă caută el acum pentru o îmbrățișare. Dar mai puțin decât înainte. Și când o face – pentru că o mai face, din fericire – mă umplu de exaltare de las tot din brațe. Opresc apa când spăl vase și nici nu mai apuc să mă șterg de detergent. Închid convorbiri telefonice de nu mai apuc să îmi iau rămas bun. Mă opresc din butonat telefonul și îl arunc pe pat. Profit de brațele lui cât încă vor să mă mai cuprindă.

Așa că, țineți-vă copiii la piept cât de mult puteți. Pentru că,  veșnicia pe care mi-am dorit-o și pe care poate, la un moment dat, v-o doriți și voi, s-a dovedit a fi doar un număr de luni.

Vă las mai jos și câteva poze de la botez, de la Conacul lui Maldăr, județul Vâlcea. Nu este reclamă plătită, pur și simplu recomand superbitatea de local oricâd.

Poze: Ionuț Mircioagă

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.