“Nu mă bate, te rog!” sau despre cum nu uitați că nu o să uite

0 Comentarii
“Nu mă bate, te rog!” sau despre cum nu uitați că nu o să uite

Eram cu Luc în parcul din cartierul nostru din Bucureşti, dându-l în leagăn, când un om de vreo 60 de ani se apropie de noi cu nepoțica lui.

-Vrei un chips? îl întreabă domnul pe copilul meu.

-Nu vrea, mulțumim, îi răspund zâmbind politicos. Încă nu a mâncat din comerț.

-Dar bătaie mai iei la fund? îl întreabă din nou.

-Nu ia şi nu o să ia niciodată. Nu sunt adepta violenței, îi spun pe un ton mai amărât.

-Doamnă, îl cocoloşiți prea mult. Eu i-am dat să mănânce orice şi îi mai ard una la fund când nu e cuminte. Ce, credeți că la grădiniță nu o să fie aşa?

Am înghițit în sec, m-am uitat la fetiță şi i-am spus că eu aş da în judecată pe oricine mi-ar atinge copilul. Eu ştiu că noi am fost generații mai prihănite. Eu ştiu că accesul la informații nu era atât de facil, iar stigmatizările şi prejudecăţile erau mult mai vehemente în trecut. De la părinți la dascăli se aplicau astfel de corecții ciobăneşti. Dar îmi place să cred că, în vremea de acum, am mai evoluat şi noi. Îmi place să cred că tinerii părinți se documentează mai mult, încearcă să ia numai lucrurile bune din experiențele proprii şi încearcă să evite greșelile părinților lor. Şi dorința mea cea mai mare, vă spun cu mâna pe inimă, nu e să fie doar Luc fericit. Cea mai mare dorință a mea e să fie toți copiii fericiți. Fiindcă astfel lumea va fi mai bună şi va fi mai bună cu copilul meu.

Dar bătăile, loviturile nenorocite aplicate copiilor, întunecă orice copilărie şi marchează sufletul mic pe viață. Îi influențează clar dezvoltarea. Şi nu e nevoie să citesc cărți de psihologie, cărți de specialitate şi zşpe mii de studii care să ateste că violența face doar rău şi niciun pic de bine. Nu e nevoie nici măcar să am copil. Dar cu atât mai mult. Cu atât mai mult mă întunec când mă gândesc că am putea să provocăm dureri fizice unor trupuri plăpânde doar pentru că vrem. Doar pentru că putem şi că suntem mai mari şi mai tari. Mă întunec când mă gândesc că încă mai suntem sălbatici.

Iar lovitul omuleților noştri nu înseamnă nici pe departe putere. Nu. Înseamnă slăbiciune. Înseamnă că nu ne putem controla tantrum-urile proprii, frustrările şi supărările. Or, ce exemplu suntem noi dacă nu reuşim să facem asta?

Bătaia scade încrederea de sine a copilului, îi afectează sănătatea mintală, iar relația cu părinții se degradează. Şi nu are cum să nu. Dezvoltă o frică nesănătoasă față de noi şi, în final, încrederea va urma aceeaşi potecă. Fiii şi fiicele noastre nu vor mai veni la noi pentru ajutor, de frica unei palme. Nu ne vor mai povesti multe, nu ne vor mai vedea umărul de sprijin şi, involuntar şi neperceptibil poate, se vor îndepărta.

Ba mai mult, o să își amintească mereu despre bătăile din copilărie cu amărăciune. Simțurile li se vor activa și mai acut când vor avea copiii lor, realizând cât de nedreptățiți au fost. Poate nu ne vor spune imediat,  poate nu ne vor spune niciodată. Dar fiți siguri că vor avea o durere în piept. Și, cel mai mult, fiți siguri că nu o să uite.

Dacă stăm bine să ne gândim, când ne-am ținut copilul la piept pentru prima dată, i-am promis că îi vom da fericirile în pumnuleț, că îl vom iubi infinit şi că îl vom apăra de tot răul din lume. Dar cum să facem asta dacă nu reuşim să îl apărăm de noi?

Poza: unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.